Intrigat de amenzile mari pentru săraci, I-am vizitat pe cei de la Asociaţia Carusel, alături de consilierul meu, Mihai Vasile. Cu câteva luni în urmă, l-am invitat pe Marian Ursan, directorul asociaţiei, la o discuţie despre starea persoanelor vulnerabile cu care lucrează de mai bine de 20 de ani. Marian ne-a rugat să venim într-o seară cu el şi colegii lui pe teren, să vedem realitatea pe care o văd ei în fiecare zi şi să aflăm de problemele cu care se confruntă direct de la cei mai marginalizaţi membri ai societăţii: oameni fără adăpost, dependenţi de injectabile şi persoane care practică sexul comercial.

Astfel, am mers noaptea pentru câteva ore alături de Marian şi Ioana, voluntar Carusel, prin tot Bucureştiul, oprindu-ne să oferim ceai, sandwich-uri, pansamente, pături, seringi şi prezervative, dar şi să vorbim cu câteva zeci de persoane. Genul acesta de muncă este extrem de dificilă, în condiţiile în care se intervine la primul nivel, de „harm reduction”, unde nu ajungi să vezi reabilitarea oamenilor. În schimb, te confrunţi foarte des cu situaţii extreme, inclusiv cu decese. Reţin din noapte blândeţea fermă a lui Marian şi determinarea lui. Dar reţin mai ales deschiderea oamenilor întâlniţi dacă sunt întâmpinaţi cu o vorbă bună. Remarcabilă mi s-a părut relaţia pe care a dezvoltat-o Marian cu beneficiarii programului: oamenii se simt în siguranţă să vorbească despre cele mai delicate probleme, au încredere în cei de la Carusel care nu îi abordează pe un ton paternal, ci de la egal la egal. Este genul de relaţie pe care ar trebui să o aibă toate persoanele care lucrează în domeniul asistenţei sociale cu cei cu care intră în contact direct.

Realitatea de la marginea societăţii este dificil de înghiţit: anii de îndoctrinare în discursul individualismului şi al meritocraţiei ne-au programat să reacţionăm cu dezgust, teamă şi stigmatizare la vederea realităţii oamenilor vulnerabili. Când vedem un picior supurând, un om care de-abia molfăie cuvintele pentru că şi-a pierdut dinţii din gură, altul puţind... reacţia multora, mai ales dintre cei care cred că am ajuns în viaţă doar prin forţe şi merite proprii, este de dispreţ. Ne-am învăţat să ignorăm vocile celor din ghetouri sau de pe stradă, pentru că ni s-a spus şi ne-am spus că reprezintă un pericol pentru noi să mergem acolo. Sau că e vina lor pentru starea în care sunt. Dar cred că este important să ne confruntăm aceste reflexe şi să devenim mult mai deschişi la problemele cu care se confruntă populaţia invizibilă.

Ce am reţinut de la persoanele vulnerabile:

Întâlnim două surse principale pentru situaţia în care au ajuns cele mai multe dintre persoanele vulnerabile: eşecul instituţiilor publice care ar fi trebuit să aibă grijă de ele şi eşecul tranziţiei economice. E o realitate pe care o întâlnim peste tot în ţară: copiii instituţionalizaţi ajung, după ce împlinesc 18 ani, în stradă, cu risc mare de a deveni dependenţi de droguri, cu nicio oportunitate de a lua parte la viaţa socială. La fel, persoanele eliberate din penitenciare au şanse minime de a fi complet reabilitaţi şi sfârşesc în stradă. Închidem ochii la abuzurile comise în centrele de plasament, nu ne pasă de mecanismele de protecţie socială cvasi-inexistente şi criminal de ineficiente, iar reforma penitenciarelor o sacrificăm în războiul politic anti-corupţie, în care ne arătăm dispuşi să sacrificăm orice pentru a ne răzbuna pe cei pe care-i considerăm vinovaţi pentru situaţia în care ne aflăm. Răzbunarea s-ar putea să ne aducă puţină alinare pentru nedreptatea suportată atâţia ani, dar nu va îmbunătăţi cu nimic soarta celor care dacă nu mor în puşcării sau în centrele de plasament, ajung să moară în stradă, de frig, de supradoză sau de foame.

Celor ieşiţi din instituţii publice li se adaugă cei pe care i-am sacrificat în tranziţia de la comunism la capitalism: oameni care şi-au văzut fabricile închise şi vândute la kilogram, fără a găsi alte locuri de muncă şi nici o plasă de siguranţă pe care să se bazeze. Persoanele fără adăpost mai în vârstă sunt, majoritatea dintre ei, nostalgici după perioada de dinainte de 1989, când aveau un loc de muncă stabil şi locuinţă. Astea sunt soluţiile pe care le văd ei şi acum: nu comunismul, ci un adăpost, adică „housing first”, apoi posibilitatea unui job. Similar, Marian vorbeşte de nevoia de centre comunitare, care să îi adăpostească pe oameni, care să le ofere măcar un loc unde să se poată spăla şi să mănânce.

Din păcate, statul nu doar că i-a abandonat pe oamenii aflaţi în situaţii de vulnerabilitate, dar îi şi menţine şi împinge acolo. Maria, o femeie trecută de 40 de ani, ne-a povestit care au fost circumstanţele în care a ajuns să practice sexul comercial: acum mai bine de 10 ani, şotul a suferit un accident pe şantier, unde era angajat fără contract. Astfel, deşi a devenit invalid, nu a putut beneficia de pensia cuvenită. Ea, cu educaţie limitată (8 clase) şi până atunci ocupându-se exclusiv de căsnicie (aveau deja doi copii), nu a reuşit să găsească un loc de muncă decent, din care să poată întreţine o familie din patru persoane. A început să practice sexul comercial. Povestea ei o veţi putea vedea miercuri şi joi, ora 19, într-un spectacol de teatru regizat de David Schwartz, la Macaz. Maria îşi doreşte amenzi mai mici şi un sistem mai puţin abuziv. Este amendată aproape zilnic, uneori de mai multe ori într-o zi, datoriile sale ajungând la cuantumuri imposibile de plătit. Ar vrea să poată plăti din amenzi, ar fi de acord să plătească şi o taxă rezonabilă pentru activitatea sa, întrucât îşi doreşte să poată fi asigurată, să acceseze servicii medicale şi, desigur, să se angajeze cândva cu forme legale în altă parte. Copiii ei nu ştiu că lucrează în stradă, le spune că e la mătură. Îi îndeamnă să înveţe ca să nu ajungă „la mătură”. Dar cum să întreţii 4 oameni dacă eram la mătură, îmi spune ea. Dar la ce amenzi are, în cazul în care s-ar angaja ar avea poprire pe cont, asemenea persoanei fără adăpost din Timişoara, care atunci când s-a angajat a descoperit că are penalităţi de 44.000 de lei în urma a peste 1.000 de amenzi.

Suntem, deci, într-o situaţie absurdă: amendăm pe bandă rulantă persoanele care practică sexul comercial şi persoanele fără adăpost, iar apoi ne întrebăm de ce nu fac ceva să-şi schimbe viaţa. Pentru aceste sume, în clipa în care se vor angaja cu forme legale undeva, vor avea poprire pusă pe conturi. Astfel, prin amenzile aplicate abuziv de poliţie ne asigurăm că aceşti oameni nu vor putea ieşi niciodată din această stare de vulnerabilitate. Soluţia, din punctul meu de vedere, este o amnistie fiscală pentru aceste „amenzi ale sărăciei” şi o schimbare radicală a abordării situaţiilor de vulnerabilitate de către poliţie şi reprezentanţii statului. Reflexul poliţistului care vede o persoană fără adăpost ar trebui să fie să-i întrebe dacă vor apă, dacă sunt bine şi să sune la direcţia de asistenţă socială. Amenda trebuie să rămână un ultim resort, preferabil cu consemnarea/mărturia asistentului social. Iar cuantumul amenzii trebuie să fie rezonabil pentru situaţia în care se află persoana, proporţională cu veniturile.

Îi admir pe Marian şi ai săi colegi pentru munca dificilă pe care o fac. Dacă vreţi să-i susţineţi, puteţi face o donaţie pe site-ul lor. La fel de important însă este să înţelegem că avem nevoie de măsuri politice urgente pentru a sprijini munca pe care o fac cei de la Carusel şi alte asociaţii şi să îi ajutăm în mod real şi susţinut pe cei aflaţi în situaţii critice de vulnerabilitate.  

Scopul pe termen mediu trebuie să fie reabilitarea/includerea persoanei în societate, căci ce beneficiu aduce pedepsirea repetată?

Mai mult, trebuie să căutăm soluţii care să combată cauzele acestor stări de vulnerabilitate: recursul la practicarea sexului comercial ca unică soluţie de a supravieţui pentru tine şi familia ta, traiul în stradă, dependenţa de droguri injectabile sunt strâns legate de sărăcie şi marginalizare. Astfel, trebuie să îndepărtăm stigmatizarea şi să combatem miturile populare legate de faptul că aceste situaţii sunt rodul unor alegeri. Apoi, trebuie lucrat intens pe prevenţie, prin construirea unui stat social care ofere servicii de calitate în educaţie, sănătate, locuire etc. pentru a împiedica astfel de situaţii. Pe scurt, trebuie să întărim, dezvoltăm şi profesionalizăm protecţia socială.