Sistemul controlat de părinţii săi i-a permis să aleagă întotdeauna doar între PCR şi PCR. Din acest punct de vedere, putem spune că până la Revoluţie, Nicu Ceauşescu nu a fost un om liber, tocmai pentru că nu a avut cum să voteze un liberal.

După moartea părinţilor săi, Nicu Ceauşescu a fost arestat preventiv pentru câţiva ani şi, nefiind condamnat definitiv, a avut drepturi electorale intacte la vreo trei sau patru runde de alegeri. Nu ştiu cum a votat, dar nici nu contează. Contează că a putut să voteze un liberal.

De aici rezultă un paradox: din punct de vedere electoral, Nicu Ceauşescu a fost un om mai liber atunci când se afla în puşcărie decât fusese vreodată cât timp el şi familia sa au exercitat întreaga putere în stat.

Ce vreau să spun cu asta? Că dreptul la vot nu este un drept fundamental. Este, de fapt, dreptul primordial al omului liber. Poţi să ai asigurate toate celelalte drepturi fundamentale, la standarde maxime – ca şi Nicu Ceauşescu. Dacă nu ai dreptul de a vota aşa cum vrei tu, nu eşti un om liber.

Din acest motiv, eu sunt puţin mirat de faptul că dreptul la vot, măcar aparent, este tratat în Constituţia şi în legislaţia noastră la un nivel egal cu celelalte drepturi fundamentale, deşi parcă, zic eu, ar trebui cumva privilegiat.

În fapt însă, dreptul la vot nu doar că nu este privilegiat, dar este de-a dreptul persecutat în raport cu celelalte drepturi fundamentale. Şi iată de ce. Legile care reglementează toate celelalte drepturi fundamentale prevăzute de Constituţie sunt simultan şi în vigoare, şi active în toată perioada cât ele trăiesc.

În schimb, legile electorale, care au ca fundament dreptul primordial de a alege şi de a fi ales, nu sunt active pe toată perioada cât sunt în vigoare. Ele sunt active doar o dată la patru ani, pentru o perioadă strict limitată în timp, adică atât cât durează procesul electoral. În rest, sunt în vigoare, dar nu sunt active.

Efectul acestei situaţii de fapt este acela că cetăţenii pot contesta legile ce le reglementează celelalte drepturi fundamentale oricând pe durata de viaţă a acestor legi – şi când spun contestare, mă refer aici exclusiv la posibilitatea aducerii lor, în condiţiile legii, în faţa Curţii Constituţionale.

Dar legile ce reglementează drepturile electorale nu pot fi contestate decât într-o foarte îngustă fereastră de timp: atunci când sunt active. Mai mult: evenimente electorale care se petrec după ziua alegerilor – aşa cum este vedeta acestor zile, anume majoritatea cu care este ales primarul – nu pot fi niciodată contestate în beneficiul imediat al contestatarului, ci doar în perspectiva alegerilor de peste patru ani. Oare nu e o anomalie aici? De aceea, poate că n-ar fi lipsit de interes ca, strict în materia drepturilor electorale, cetăţenii să aibă un acces ceva mai uşor şi mai rapid la justiţia constituţională.

Pentru a reglementa un acces direct al cetăţenilor la justiţia constituţională, trebuie modificată Constituţia. Dar cred că există soluţii şi în cadrul constituţional existent. Legea Fundamentală spune că, în cazul legilor intrate deja în vigoare, „excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului”. Expresia „poate fi ridicată” înseamnă nu doar „dacă vrea”, sau „dacă găseşte temeiuri” sau „dacă are chef” să ridice excepţii, ci şi că „are capacitatea”, în sensul că e singurul abilitat să ridice excepţii în mod direct.

De aceea, o prevedere nouă în Legea Avocatului Poporului, prin care acesta, strict şi exclusiv pentru legile electorale, să fie obligat să aducă oricând în faţa Curţii Constituţionale orice suspiciune de neconstituţionalitate a oricărui cetăţean ar avea şi acoperire constituţională, dar ar aduce şi două certe avantaje.

Primul avantaj ar fi acela că cetăţenii s-ar putea ridica imediat în apărarea drepturilor lor electorale, ori de câte ori politicienii, cu sau fără intenţie, ar putea atenta la ele, fără ca cei care îşi simt drepturile ameninţate să fie siliţi să parcurgă hăţişul birocratic şi judiciar pe care îl au de înfruntat în actualele condiţii legale.

Al doilea avantaj ar fi acela că politicienii înşişi, atunci când vor mai încerca să croiască legile electorale după interese partizane şi în sfidarea cetăţenilor, să ştie că există în orice moment o sabie deasupra lor: posibilitatea ca cei sfidaţi să sară imediat în apărarea dreptului lor primordial la vot.

Adică să sară imediat în apărarea acelui drept care le conferă, mai mult decât oricare altul, statutul de oameni liberi. 

PS: Acesta ar fi trebuit să fie finalul pledoariei mele de miercuri, din faţa Curţii Constituţionale. Voiam să rog Curtea să insereze în decizia sa, aşa cum a făcut-o şi în alte dăţi, o recomandare, o normă de îndrumare către Parlament, în sensul de a completa Legea Avocatului Poporului în aşa fel încât cetăţenii să-şi poată apăra mai uşor drepturile electorale atunci când politicienii atentează la ele. Cum am întins cam mult momentul în care arătam că nici în ţări cu veche tradiţie democratică sistemul de alegeri într-un singur tur nu seamănă cu panarama votată de Parlamentul României, preşedintele CCR Augustin Zegrean, cu umoru-i inconfundabil, mi-a atras atenţia că, dacă o ţin tot aşa, riscăm să declarăm neconstituţionale până şi legile din Anglia şi America. Aşa că a trebuit să-mi scurtez pledoaria şi să renunţ la acest pasaj. Cum cred că este o idee bună şi fezabilă juridic, rămâne să vedem dacă ea poate fi valorificată pe alte căi.