Săptămâna trecută au avut loc mai multe evenimente care aparent nu au vreo legătură între ele:

  • Vizita vice-preşedintelui Comisiei Europene Frans Timmermans la Bucureşti;
  • Votul din cadrul Parlamentului European referitor la activarea articolului 7 împotriva Poloniei şi votul împotriva propriului grup S & D al reprezentanţilor PSD;
  • Vizita ministrului de externe maghiar Peter Szijjarto la Londra;
  • Prezentarea planului pentru Brexit din partea UE şi răspunsul Marii Britanii prin discursul doamnei May la Mansion House;
  • Anunţul semi-oficial al candidaturii lui Klaus Iohannis pentru funcţia de Preşedinte la Consiliului European în 2019.
     

Explicaţia tuturor acestor mutări care fac parte dintr-un puzzle cu multe faţete este dată de situaţia actuală din Europa şi de perspectivele pentru alegerile din 2019 care vor desemna viitorii membri ai Parlamentului European. Partidele politice europene încep pregătirile nu numai pentru aceste alegeri dar şi pentru o negociere extrem de dură care va urma. Va fi poate cea mai complexă negociere post-electorală de când se organizează alegeri pentru Parlamentul European.

Ȋn primul rând, tandemul franco-german care dădea ora exactă în Europa nu mai funcţionează la fel ca până acum. Iniţiativele impetuosului preşedinte francez Macron nu au fost privite în ultima vreme foarte bine la Berlin. Atunci când Macron, ca de altfel şi Juncker, s-au exprimat pentru liste transnaţionale la alegerile pentru Parlamentul European, Germania s-a opus în mod direct. Germania nu mai vrea reforme, ideile din Carta Albă prezentată cu exact un an în urmă de Juncker nu mai sunt de actualitate, nu se mai dezbat public. Angela Merkel a făcut atâtea concesii partenerilor de la CSU, precum şi pretenţiilor SPD, încât noul guvern de la Berlin nu va dori altceva decât menţinerea unui status quo european şi a contribuţiei financiare la bugetul UE în limite rezonabile, după ce Marea Britanie nu va mai contribui deloc.

Un tandem pe jumătate funcţional are nevoie, în contrapartidă, de un partid politic european puternic. Singurul partid care poate avea o politică cu acoperire europeană este la ora actuală PPE. Grupul de stânga din Parlamentul European are multiple probleme şi probabil că procesul de reorientare a electoratului de stânga în direcţia unor atitudini mai conservatoare va continua şi la alegerile din 2019. Pentru a pune în aplicare planul câştigării alegerilor din 2019, în fruntea negocierilor legate de Brexit a fost pus Michel Barnier, care aspiră să fie acel spitzenkandidat al PPE în timpul campaniei electorale. Un eşec al negocierilor legate de Brexit ar face ca acest plan să nu poată fi pus în aplicare. Din acest motiv, replica extrem de dură a doamnei May la propunerile UE prezentate de Barnier au creat o veritabilă undă de şoc la Bruxelles. Ipoteza unui final al negocierilor cu Marea Britanie fără un acord este un coşmar care prinde contur. Pe un fundal favorabil în care criticii unui hard Brexit (John Major, Tony Blair etc.) nu au credibilitatea scontată, poziţia UE a fost considerabil slăbită odată cu ralierea conservatorilor britanici în jurul unui aşa - numit clean Brexit care este mai degrabă hard decât soft.

Pentru 2019 se doreşte un echilibru de faţadă între Est şi Vest în cadrul instituţiilor Uniunii Europene.

Ȋn acest context a avut loc la Londra vizita ministrului de externe maghiar Peter Szijjarto. Ministrul de externe britanic Boris Johnson nu a vorbit despre încălcarea statului de drept la Budapesta. Dimpotrivă, a evidenţiat relaţia bilaterală excelentă, a vorbit despre o viziune comună referitor la Rusia sau situaţia din Siria, etc. Marea Britanie caută aliaţi post-Brexit în UE. Polonia şi Ungaria sunt favorabile unei asemenea politici de alianţe bilaterale care să nu aibă nevoie de aprobarea celor de la Bruxelles (doamna May a efectuat recent o vizită la Varşovia). O alianţă anti-UE între democraţiile iliberale şi Marea Britanie, chiar şi conjuncturală, este un alt coşmar care preocupă instituţiile Uniunii Europene.

Ȋn faţa unei asemenea ofensive a statelor care preferă un plus de suveranitate celei deţinute în acest moment în cadrul UE, era nevoie ca oferta contrară, cea a unei integrări aprofundate, să fie prezentată mai atrăgător. Astfel se explică şi atitudinea, mai degrabă conciliantă, a lui Frans Timmermans la Bucureşti. O vizită situată la polul opus stilului Vîşinski faţă de care orice guvern de la Bucureşti are o reprezentare sumbră: nu s-a bătut cu pumnul în masă, nu s-a cerut retragerea legilor legate de justiţie, demisia politicienilor penali, ori sprijin necondiţionat pentru DNA. Domnul Timmermans a ascultat atent toate părţile implicate, a declarat că trebuie continuat cursul reformelor în justiţie şi a avut deplină deschidere faţă de ridicarea MCV şi faţă de intrarea în spaţiul Schengen. O deschidere care este în deplină consonanţă cu cea a domnului Juncker din Discursul asupra stării Uniunii Europene din septembrie 2017.

Pentru 2019 se doreşte un echilibru de faţadă între Est şi Vest în cadrul instituţiilor Uniunii Europene: Comisia Europeană, partea decizională, partea leului, ar putea să revină Vestului, Consiliul European, partea ceremonială, celor din Est. De aici a apărut ideea Klaus Iohannis - candidat pentru funcţia de Preşedinte al Consiliului European. Nu întâmplător, acesta a fost invitat la Colegiul Comisarilor, o onoare rar acordată unui şef de stat. De asemenea, nu întâmplător se doreşte organizarea unui summit al Consiliului European la Sibiu în 2019, ultimul ce va fi prezidat de Donald Tusk. O serie de coincidenţe care duc la posibila materializare a acestei idei.

Ce va face însă România fără un şef de stat care a susţinut constant lupta anticorupţie? Va cădea pradă politicienilor corupţi? Aceasta a fost întrebarea din spatele vizitei lui Timmermans la Bucureşti: Comisia Europeană este pregătită să ofere României chiar şi ce nu poate oferi (aderarea la Schengen), cu condiţia ca la putere după 2019 să nu se regăsească oameni politici care ar putea milita pentru o axă Vişegrad-Londra. Singurul om politic care ar putea interveni decisiv în această direcţie este Liviu Dragnea. Motiv pentru care vizita lui Timmermans a avut ca obiectiv o discuţie cu acesta. Timmermans a vrut să se asigure că România nu va avea o atitudine favorabilă Poloniei în procedura aplicării articolului 7 (după declaraţiile încurajatoare făcute recent Poloniei la Bucureşti cu ocazia vizitei ministrului de externe al acestei ţări, Jacek Czaputowicz) şi că PSD nu va forţa o asemenea atitudine favorabilă. Liviu Dragnea s-a dovedit a fi însă un partener de dialog extrem de abil. Ȋn loc să discute exclusiv despre justiţie, a vorbit şi despre tradiţia comună social-democrată. Timmermans nu se aştepta la o astfel de abordare: aşa cum arată acum, alianţa partidelor de stânga din Europa are nevoie de PSD mai mult decât oricând. Ȋntrebarea este cât de mult ar avea nevoie.

PPE şi tandemul franco-german caută aliaţi. La fel se întâmplă şi cu Polonia, Ungaria, precum şi cu Marea Britanie. România este curtată de ambele tabere.

Liviu Dragnea a arătat că PSD, la rigoare, poate conta la nivel european, de aceea a regizat votul din Parlamentul European referitor la sancţionarea Poloniei. Ipoteza expusă public de domnul Boştinaru conform căreia a fost decizia grupului parlamentar nu are nicio valoare: totul s-a decis la Bucureşti pentru a arăta domnului Timmermans că sloganul yes we can poate avea şi valenţe social-democrate. Liviu Dragnea a declarat după votul din Parlamentul European că este văzut mai conservator la Bruxelles dar este un socialist convins. Ȋntr-adevăr, tendinţa stângii de a parazita temele conservatoare este extrem de vizibilă în cazul PSD. Interesant este că SMER, un partid de stânga apropiat de populism, dintr-un stat membru al Grupului de la Vişegrad (Slovacia), a respectat disciplina de partid a grupului S&D şi a votat împotriva Poloniei. Solidaritatea din cadrul Grupului de la Vişegrad se opreşte la porţile Bruxelles-ului.

Iată cum evenimente lipsite de legătură la prima vedere fac parte din acelaşi scenariu. Concluzia este că PPE şi tandemul franco-german caută aliaţi. La fel se întâmplă şi cu Polonia, Ungaria, precum şi cu Marea Britanie. România este curtată de ambele tabere. Probabil că la alegerile prezidenţiale se vor confrunta în final un reprezentant al curentului suveranist, conservator, populist şi de stânga şi un adept al federalismului, din partea centrului-dreapta, apropiat de curentul popular. Liviu Dragnea vs. Dacian Cioloş/Klaus Iohannis?