În condiţiile pandemiei şi ale ascensiunii extremiştilor care au intrat acum câteva luni în parlament, mulţi cred, nu fără temei, că aruncarea în aer a coaliţiei guvernamentale româneşti ar fi fost o decizie iresponsabilă. Ca atare, nu puţini se bucură de presupusa victorie a raţiunii, constând din perpetuarea coaliţiei, în ciuda eşecului tentativei USR PLUS de a obţine pasul în spate al necugetatului Florin Cîţu, ori reinserţia în guvern a lui Vlad Voiculescu, cel abuziv demis, la presiunea masivelor manipulări din presă şi mediul politic, din funcţia de ministru al sănătăţii.

O bucurie prematură?

La urma urmei, coaliţia, îşi spun mulţi adepţi ai democraţiei liberale şi ai statului de drept, iar spusa lor este din nou, până la un punct, justificată, face mai mult decât destinul politic al unui individ, fie el şi un reformist ca Voiculescu. Dar nu le e prematură euforia?
Au oare dreptate să se bucure, indiferent de costurile şi de condiţiile în care s-a obţinut perpetuarea coaliţiei guvernamentale româneşti, indiferent de preţul salvgardării ei?

Răspunsul corect la această întrebare e negativ, relevă orice analiză, fie şi sumară, a chestiunii, efectuată de ziarişti ori politologi, familiari cu arcurile guvernamentale pe care le-au urmărit, timp de decenii, în ţări conduse exclusiv de coaliţii, cum sunt Germania, sau Israelul. 

În aceste ţări, maniera în care partenerii unei coaliţii se comportă unii cu alţii e decisivă. Nicio alianţă nu rezistă unor decizii unilaterale majore, prost sau deloc motivate, de demitere a unui ministru aparţinând partenerilor politici, cum a fost eliminarea din executiv a lui Vlad Voiculescu. Iar în cauză nu e orientarea ideologică, de stânga, centru sau de dreapta, reformistă, sau nereformistă a demnitarilor în chestiune. În cauză sunt, esenţialmente, principiile şi imaginea proiectată de partidele reprezentate de ei.

Impactul imaginii şi exemplul nemţesc

La capitolul imagine e simplu şi se ştie: gâlcevile nejustificate, chiar şi în democraţie, dau rău. Uneori chiar dezastruos. În Germania, într-o epocă de răsturnări de amploare şi de crepuscul politic, conflictul pentru putere dintre creştin-democraţi şi creştin-sociali a provocat o cădere de dimensiuni fără precedent a simpatiei pentru conservatori.  

Litigiul dintre cetăţenii de orientare progresist-etatistă, reprezentaţi de şeful CSU Markus Söder şi restul liberal şi conservator al creştin-democraţiei, al cărui exponent a devenit mai nou Armin Laschet, a iscat un asemenea declin de popularitate, încât sondajele indică pentru prima dată în istoria recentă posibilitatea edificării unei alianţe guvernamentale federale fără CDU sau SPD. Tot pentru prima dată, un partid afişând idei radicale, de stânga, ca al ecologiştilor, a ajuns în Germania, potrivit aceloraşi sondaje, mai popular decât Uniunea Creştin-Democrată. 

La această degradare au contribuit desigur, mult, şi ultimii 16 ani de guvernare Merkel, prin abandon, de către CDU, al valorilor, principiilor şi poziţiilor conservatoare, de centru-dreapta, în favoarea ecologismului şi a unui progresism iniţial simpatic, dar resimţit mai nou drept fals, nepatriotic, ipocrit şi liberticid, de natură să întărească extremele politice.

Din unghiul alegătorilor se pune, mai mereu, o întrebare: dacă poate fi ales originalul, de ce să se opteze pentru un partid cameleonic, colorându-se, în absenţa valorilor şi principiilor proprii, după cum bate vântul părerologic în societate, spre a copia alte formaţiuni şi ideologii?

Căciulirea USR şi aparentul triumf al PNL

Problema principiilor şi percepţiei partidului şi ale liderilor săi se pune acut şi Uniunii Salvaţi România PLUS. Care a dezavuat, implicit, în mod jenant, declaraţiile propriilor săi conducători. Ajunşi la putere pe baza dorinţei de justiţie a multor români, şefii USR PLUS reliefaseră caracterul intenabil al unei coaliţii în care se demit nedrept, fără consultare şi motiv, demnitarii din partidul aliat, precum şi consecutiva necesitate, stringentă, ca autorul crizei, necugetatul premier Cîţu, să facă un pas în spate. 

Principalul partid guvernamental a respins această revendicare de bun simţ şi le-a dat partenerilor cu tifla. A acceptat, rizibil, doar un caraghios bileţel statuând bune intenţii de viitor, privind un comportament mai rezonabil în alianţă. Bune intenţii altfel elementare. Care trebuie notate la fel de puţin cum trebuie consemnată hotărârea de a respecta regulile Decalogului, de a nu fura, de a nu ucide şi de a nu depune mărturie falsă. 

N-am văzut în lume ţară civilizată condusă de coaliţii guvernamentale, în care să fie nevoie ca aliaţii ce le alcătuiesc să consemneze în scris necesitatea adoptării în comun a hotărârilor, sau, ce bătaie de joc, făgăduiala abţinerii de la înjurături mutuale şi a consultării reciproce înaintea demiterii de către premier a deţinătorilor de portofolii ministeriale. 

Peste tot în lume e cel mai normal lucru cu putinţă, ca un premier să nu demită niciodată un ministru al partidului aliat fără să se înţeleagă în prealabil cu mai-marii formaţiunii respective şi fără acceptul lor explicit şi categoric. Şi nicăieri, pe glob, nu s-a pomenit în vreo ţară civilizată, democratică, să fie demis un ministru fără să existe vinovăţii reale sau palpabile, motivate şi argumentate clar, pentru renunţarea la serviciile sale. 

Prin urmare, PNL a învins în disputa intraguvernamentală. S-a impus. A triumfat. Dar de-adevărat? Şi cât îi valorează oare poate părelnica victorie?

Efectele căderii useriste

În ecou la derizoriul oferit de PNL, liderii USR PLUS au cedat în faţa formaţiunii preşedintelui Iohannis şi a komentariatului anti-voiculescian pe toată linia, ruşinos, în ciuda declaraţiilor de principialitate şi fermitate şi a angajamentelor unor Barna şi Cioloş. 

De ce au făcut-o? Din populism. De teamă. Din laşitate. Ca să nu li se reproşeze, în incendiara atmosferă generată de mass-media controlată de oligarhie, o atitudine presupus ”iresponsabilă”, de părăsire la greu a ţării şi a guvernării. Ca şi cum USR PLUS ar fi generat criza politică a ultimelor şapte zile, iar nu partidul slabului şi impulsivului premier, care vrea neapărat să proiecteze imaginea unui lider dotat cu autoritate. Or, dacă ar fi fost, ca premier, nu poltron, ci ”bărbat”, în piept s-ar fi luat cu Raed Arafat, net mai vinovat pentru varii probleme din domeniul sănătăţii, decât ministrul demis. 

Această evidenţă e natural ca, până la urmă, să se impună, oricât s-ar manipula percepţia generală prin mass-media. Da, aruncarea în aer a coaliţiei ar fi fost un act iresponsabil. Dar l-a comis PNL. USR doar l-ar fi consfinţit. PNL, prin urmare, nu va profita. Izbânda sa e a la Pirus. Se va dovedi părelnică.  

Ce efecte va avea asupra partenerilor de coaliţie ai PNL decizia USR PLUS de a-şi vârî coada între picioare? Cred oare liderii care au cedat fără vreo compensaţie, că îngenuncherea lor laşă nu le va afecta din greu imaginea proprie şi popularitatea partidului lor? Să nu ştie ei că USR PLUS a fost ales de votanţi tocmai pentru reformism şi principialitate în apărarea justiţiei şi a valorilor statului de drept, iar nu pentru adoptarea poziţiei echer în faţa oligarhiei cleptocrate detestându-l pe Vlad Voiculescu? Dacă aşa ar crede, s-ar amăgi rău. 

Nota de plată va veni la urne. Şi piperată va fi dacă, aşa cum e probabil, electoratul USR PLUS va înţelege în final că, în cauză n-au fost aici doar ministrul demis, un demnitar sau altul, drepturile şi viitorul lui politic, ori viitorul coaliţiei, ci cauza drepturilor, reformei şi a transparenţei actului de guvernare în genere. Odată lămuriţi, vor fi teribil de deziluzionaţi. În reacţie, fie nu se vor mai prezenta la vot, fie vor opta, în protest, pentru partide extremiste.

Ca atare, înfrângerea nu-i va privi numai pe liberali şi pe userişti, pe Dan Barna sau pe Dacian Cioloş, cei sfătuiţi aproape la fel de rău ca dezastruos îndrumatul preşedinte al ţării. Va afecta întreaga suflare democratică românească. Va fi o biruinţă comună a mafiei, a oligarhiei şi a cleptocraţiei. Şi o istorică zdrobire a aspiraţiei modernizării şi democratizării statului român.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle