O temă de la 1848: Alina Mungiu sau Marian Vanghelie?

Un text recent al unui respectabil intelectual de dreapta spune aşa: ”Nu aş vrea să trăiesc într-o ţară în care Alina Mungiu şi gaşca ei unită, salvatoare şi curată să fie la putere. Komisarii sovietici ar fi mici copii faţă de acest monstru de aroganţă, intoleranţă şi ideologie tâmpă.

După ce ne-ar dărâma bisericile, ne-ar confisca pruncii, ne-ar vârî lesa securistă direct în creier, nu doar în mailuri şi în telefoane, ne-ar da afară de la catedre şi ne-ar băga la puşcărie, la reeducare, s-ar găsi vreun bou cu bască, promovat ideolog oficial, care să ne explice că nu e mare lucru. Prefer ca România să fie condusă de pişicheri corupţi. Vanghelie e de o mie de ori preferabil lui Mungiu: incultura lor esenţială este aceeaşi, doar gradul de alfabetizare diferă. Vanghelie măcar e mai tolerant şi mai simpatic". 

Poziţia lui Adrian Papahagi vine în contextul scandalului Bodnariu, acolo unde Alina Mungiu a mers vădit împotriva curentului, vorbind despre implicarea Moscovei în discursul european pro-familie: "Campaniile de aşa zisă protecţie pentru copiii din Est mâncaţi de refugiaţii sirieni şi africani în Occidentul degenerat şi incapabil de autoprotecţie sunt o enormă manipulare rusească(...) Deputaţii PNL şi PSD care s-au dus la Oslo (Dolha, Vasiliev, Ben-Oni Ardelean, Corlăţean) ca şi preşedintele Consiliului Judeţean şi prefectul din Sibiu care ne-au ţinut discursuri pe tema asta sunt de remarcat cu nume întreg şi urcaţi în topul penibilităţii."

În această încordare ideologică, paradoxal, nu cred că trebuie intrat pe fondul problemei. Pentru că fondul problemei este întotdeauna, paradoxal, indiferent de perspectivă, unul falsificat, deformat. În cazul Bodnariu o singură perspectivă legitimă este corectă - cea simplă şi pură: binele copilului, definit prin drepturile de care acesta se bucură. Iar acest bine poate fi definit doar de justiţie - nu de politicieni, nu de presă, nu de stânga sau dreapta, nu de ONG-uri sau de Biserică. Deasupra binelui la care au dreptul nişte copii care habar n-au despre Popper sau Dughin vin complicaţiile noastre teoretice de zi cu zi.

Mult mai accesibilă şi mai relevantă din perspectiva istoriei ideilor mi se pare, în acest context, comparaţia propusă de Adrian Papagahi: Alina Mungiu vs. Marian Vanghelie. Pentru Papahagi "Vanghelie e de o mie de ori preferabil" pentru că e un incult-analfabet "simpatic şi tolerant", total dezinteresat de vreun proiect de schimbare socială; un Gâgă inofensiv; un Bulă vegetal; pe de altă parte, Alina Mungiu, "esenţialmente incultă" prin valorile alese, este mai periculoasă, pentru că propovăduieşte un proiect social riscant: "ne-ar dărâma bisericile, ne-ar confisca pruncii, ne-ar vârî lesa securistă direct în creier, nu doar în mailuri şi în telefoane, ne-ar da afară de la catedre şi ne-ar băga la puşcărie, la reeducare". 

Pare - şi, cumva, chiar este - o dispută de la 1848 pe de tema modernizării Principatelor şi a riscurilor aduse de aceasta: Vanghelie nu face decât să ia locului boierului corupt şi prietenos, cu anteriu şi barbă, care nu pretinde decât să fie lăsat în continuare la putere oferind în schimb "linişte" şi "respectarea tradiţiilor" (turceşti, greceşti, ruseşti); Alina Mungiu preia rolul paşoptistului radical, cu proiect occidental, "străin de neam". 

La proba istoriei, Papahagi nu are dreptate. Boierul tâmp şi gângav, turcit după nevoie, nu a lăsat mai nimic în urmă; proiectul paşoptist, în schimb, a transformat enorm România. Alina Mungiu crede într-un program de reformă politică şi socială; Vanghelie nu crede în nimic - cu excepţia propriei supravieţuiri lângă un buget sute de milioane de euro. Alina Mungiu greşeşte uneori în ieşirile sale: nu întotdeauna valorile tradiţionale sunt pernicioase; nu întotdeauna ruşii dictează convingerile pro-familie (deşi e limpede că singura dimensiune eficientă din strategia gândită de Dughin pentru Putin e cea pro-tradiţii şi pro-familie); totuşi, dincolo de excese, greşeli, enormităţi, pasiuni, Mungiu va lasă o moştenire şi va contribui cu o câtime la schimbarea României în bine. Vanghelie în schimb, după decenii în care a controlat bugete de peste un miliard de euro, nu lasă în urmă nici măcar o stradă mai de Doamne-ajută.

Mântuirea unor personaje toxice doar pentru că sunt incapabile să producă idei articulate doctrinar reprezintă o eroare; celebrul eseu despre banalitatea răului ar trebui probabil completat cu o addenda despre "gângavitatea" acestuia.