„O ţară provincială cu o cultură populară şi o mizerie colectivă”? Schimbarea la faţă a României: miturile politice, un monstru istoric în plus

„Prin democraţie, România a devenit un elastic de care întinde primul venit. A fost fatal ca România să nu îşi creeze un sens şi o chemare în lume, să rămână o ţară provincială, cu o cultură populară şi o mizerie colectivă”.Aşa nu: mitizarea prostiei a început mai curând ca un program cultural decât ca unul politic, care a acompaniat mişcarea până a devenit una cu ea. Trebuie să moară programul de complezenţă, scuza.Schimbarea la faţă a României?

Puţini îşi amintesc cine a spus că România nu poate fi iubită naiv, neproblematic, dar toţi ştiu asta. Tot mai puţini sunt cei care au găsit că progresul istoric este un progres în conştiinţă al unui popor, iar pe degetele de la o mână îi înşiri pe cei care încă mai cred în Schimbarea la faţă a României. E o idee pestriţă şi şugubeaţă, un desfrâu de gâlceavă politică, pe care Cioran îl mirosise cu mult înainte de epoca unui capitalism murdar.

Cel mai probabil, „schimbarea la faţă a României” nu este doar un proiect politic. Cu toate acestea, „cu cât cineva are mai multe aderenţe la lumea aceasta, cu atât este mai politic”. Politica devine lesne o poveste de aventurieri arivişti, care conduc după impulsuri şi gusturi.

Potrivit lui Cioran, schimbarea la faţă a României trebuia zugrăvită după următoarea întrebare:

Cum pot fi oamenii politici în generalitatea cazurilor atît de corupţi, cu un interes atât de redus pentru treburile cetăţeneşti si cu atât de mare slăbiciune pentru ei înşişi?

S-ar putea configura următorul univers de discuţie, reflectând pe marginea următoarelor teze, pe care vi le propun spre discuţie:

(1)   Există legiuitori care guvernează în funcţie de impulsurile politice. În acest caz, socotelile publice reprezintă un cadru care contează doar pentru exerciţiul gustului politic. Sfera de subiectivitate a politicii este achitată.

(2)   Portretul geniului politic este doar o iluzie scuturată. Clasele politice se împart în caste de dominatori şi servili, de tovarăşi şi de adevrsari, fără a păstra consecvent jocurile de opoziţie. Cultul succesului şi al riscului, în politica actuală, nu are nici tragedie, nici remuşcare.

(3)   Există o tipologie a omului politic croită după nevoia de a face faţă unui ethos agresiv. Aici, Cioran suprindea foarte bine faptul că „Între Lenin si Cezar este mai multa afinitate decît între primul şi oricare contemporan… literar. Viziunea tipologica a istoriei ne învaţă că toţi suntem condamnaţi a fi ceea ce suntem”

(4)   Deşi cultura modernă este bolnavă de teorie, omul politic contemporan este prea puţin un creator, un inovator. O criză fundamentală, în acest sens, se resimte în orizontul valorilor politice.

(5)   Indiferent de tipul democraţiei la care facem referire, s-a păstrat regula jocului potrivit căruia partizanatul face legea. Politica unui program „care pe care” se măsoară în destine, nu neapărat în valori”, scrie Cioran, omiţând miza ori finalitatea partizanatului însuşi, anume puterea, un idol căruia i se închină jertfa principiilor morale în practica politică de tip cotidian

De la un punct, schimbarea la faţă a României încetează să mai fie un exerciţiu de credinţă după calapodul biblic. Este punctul în care îi dau gir lui Cioran cu jumătate de măsură. Nu cred că

„Daca intram după o tiranie milenară într-un regim de autoritate, ne idiotizam cu totii, deveneam automate oficiale, cretini balcanici. Este drept ca prin democraţie România s-a lăbărţat în aşa măsură, că a devenit un elastic, de care întinde primul venit. A fost însă fatal să fie aşa. A fost fatal ca România să nu-şi creeze un sens şi o chemare în lume, să rămână o ţară provincială cu o cultură populară şi cu o mizerie colectivă”.

Ultima parte îmi lasă un gust amar. Este genul de eroare pe care îl practică, în linia unui complex de răni emoţionale şi barbarii pretins politice toţi cei care cred, după dicteul cioranian, că „modul în care un om politic îşi transformă voinţa în lege ţine de un complex de împrejurări care n-are nicio legătură cu etica”. Este cu neputinţă să excluzi domeniul moralei din foamea pentru putere ori din cultura instinctelor politice dar să îl aplici, în bună măsură, în analiza unei conştiinţe a maselor care se revoltă, urlă, mor.

Mitizarea prostiei a început, în bună parte, ca un program cultural mai curând decât ca unul politic, care a acompaniat mişcarea până a devenit una cu ea. Şi omul politic este un destin. Stă în menirea lui să se ridice şi să cadă. E scandalos că îi permiţi să decadă târându-te după el. De la un punct, miturile politice au devenit un monstru istoric în plus. „România” lui Cioran e „România de niciodată”.  Trebuie să moară programul de complezenţă, scuza unanimă, pângărită, persiflatoare, ba chiar monoton instrumentalizată şi răspândită, a ţarii provinciale cu o cultură populară şi cu o mizerie colectivă. Organismul istoric trebuie, aşadar, lăsat să crească. Schimbarea la faţă a României va începe abia printr-o Românie Creatoare în Democraţie.