Articol preluat din Dilema Veche

Uneori nu mă pot abţine. Şi, oricum, am zis că fac un pas înapoi, dar nu că mă-ngrop, că dispar de pe faţa pămîntului. Mai am şi eu cîte un mic acces de prezenţă, cîte o tresărire, cîte un suspin! Rog, deci, să nu mi se reproşeze că sînt (încă) viu. Iată, de pildă, chiar textul de faţă: m-am legat, data trecută, de cîţiva candidaţi la preşedinţie. Am anticipat că voi continua, şi asta fac acum. Oricum, nu persoane în sine aveam (şi am) în vizor, ci un fenomen: fenomenul inflaţiei de candidaţi pentru o funcţie care nu e o şefie oarecare. E ceva mai mult decît preşedinte de bloc, patron de mall, primar comunal sau vedetă de televiziune. Ca să conduci o ţară nu e destul să te simţi împins de la spate de ghimpele misiunii. Să ceri naţiei să te iubească măcar atît cît te iubeşti tu însuţi. Mai e nevoie şi de reprezentativitate, prestigiu, charismă, listă de isprăvi de natură să probeze capacitatea ta de înfăptuire, de construcţie, de uitare de sine în beneficiul comunităţii. Dar, mai ales, onestitate deplină, realism, sinceritate. Or, scena noastră electorală e plină de amatori mai mult sau mai puţin stimabili, pofticioşi de onoruri, ţanţoşi, intoxicaţi de ei înşişi.

Uneori, e vorba, recunosc, şi de oarecare candoare. Să-ţi concepi atacul electoral pe bază de filme SF, cu mici metafore echivoce („pastila albastră“ ca „opţiune“) şi aruncînd pe piaţă o dezbatere confuză despre colaborarea cu Securitatea în funcţie de vîrstă înseamnă să joci la preţuri mici, să nu ai o reprezentare eficientă a electoratului şi a nevoilor lui prioritare. Şi mai înseamnă să nu ai consilieri buni, iar dacă îi ai, să nu-i asculţi. Din păcate, marea speranţă USR riscă paloarea definitivă dacă nu afişează o strategie, o retorică, o îndemînare pragmatică mai inspirată, mai impozantă.

Mai curînd veselă e ieşirea la rampă a unei doamne „umaniste“ din Cluj, care crede că sîntem colegi în NATO cu Rusia (admiţînd, ulterior, că a fost o „greşeală de exprimare“). Cu asemenea declaraţii, doamna cu pricina ar avea mai multe şanse să obţină funcţia de prim-ministru. Asta pe linia tragi-comică a doamnei Dăncilă, convinsă şi dînsa că Irakul şi Pakistanul sînt ţări membre ale Uniunii Europene şi că, în vizită la Podgorica, eşti, de fapt, la Priştina. De „greşeli de exprimare“ nu mai vorbim: „negaţionalism“, „imunoglobină“ etc. Dar ce contează? Vrei să fii preşedinte, nu profesor de română, geografie sau geopolitică! Iar doamna Dăncilă tocmai preşedinte vrea să fie, la concurenţă, de altfel, cu doamna Bruynseels…

Despre domnul Pleşoianu nu sînt de făcut comentarii. E un exemplu clasic de autoeroizare. Bucuros de sine, exasperat de restul lumii, gata să ne salveze, dacă nu cumva vom fi atît de proşti încît să nu-i vedem aripile şi mintea, tînărul domn are totul în buzunar (în afară de voturi, care i se fură, pervers, de sorosişti, venetici, compatrioţi fraieri, sistem…).

Ce-ar mai fi? Dl Toader Paleologu. Nu pot să nu recunosc că ideea de a avea un preşedinte care ştie să se poarte, ştie să vorbească (în mai multe limbi, chiar şi în română), care a fost şi ministru, şi ambasador, care a făcut studii strălucite la marile şcoli ale lumii, mi se pare foarte atrăgătoare. Şi nu e vorba de mulţimea cunoştinţelor şi de convingeri venerabile. E vorba, pur şi simplu, de bună creştere şi de educaţie europeană. Mi-aş îngădui, totuşi, un sfat: să se ferească a-şi ambala înzestrările (remarcabile) şi genealogia într-un autocomplezent complex de superioritate. Nu dă bine nici dinaintea alegătorului autohton, nici ca simptom garantat de boierie autentică…

Lista rămîne, din cîte înţeleg, deschisă: mai e şi „singurul liberal“ român, dl Cataramă, mai e şi ezitanta doamnă Firea, mai e – aud în ultima clipă – şi unul Ninel, român singuratic printre tot felul de vînduţi şi apostaţi, dar şi alţii, cunoscuţi şi nerecunoscuţi, de necrezut şi de nerecunoscut, gata să moţăie mîntuitor pe altarul Patriei.

Despre dl Klaus Iohannis nu vreau să valsez analitic. Atrag doar atenţia oponenţilor săi că au găsit cea mai ingenioasă soluţie de a-l sprijini. E atacat cu cele mai nătîngi argumente, de natură să facă din „critică“ un fel de „periniţă“ drăgălaşă. Ba că nu face nimic, ba că face, neconstituţional, prea mult, ba că acceptă un „umilitor“ cadou de la Trump (o şapcă, pe care şi-o pune, rîzînd, pe cap, în loc să o bage discret în buzunar sau să i o azvîrle patriotic în obraz donatorului), ba că e neamţ (adicătelea niţel cam nazist, cum şi-au permis să declare unii lideri iresponsabili din PSD), ba că merge cam des la schi, ba că nevastă-sa se îmbracă greşit, ba că sloganul său electoral („Pentru o Românie normală“) îngăduie o lectură, pe iniţiale, care sună: PORN! Încondeiat cu asemenea bombăneli zglobii sau pompoase, omul devine pur şi simplu simpatic. Sigur, nimeni nu e perfect, dar măcar cu dînsul nu riscăm surprize nocive: nu ne face de rîs cînd iese din ţară, nu vorbeşte buruienos, nu promite miracole.

Ce-o ieşi din tot acest carnaval, vom afla în curînd. De un singur lucru putem fi siguri: nimeni nu va învăţa nimic din experienţa acestei campanii. Nici poporul, nici politicienii. Peste cinci ani o vom lua de la capăt. Cu aceleaşi portrete reambalate, cu aceleaşi discursuri daco-romano-turceşti, cu acelaşi umor involuntar, cu aceeaşi obrăznicie sfruntată, cu aceeaşi candidă inadecvare. Dar, cum-necum, o s-o scoatem la capăt. Vorba lui P.P. Carp: „Românii au atîta noroc, că n-au nevoie de politicieni“.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro