Alegerea primarilor dintr-un singur tur de scrutin reprezintă de departe cel mai dezgustător compromis politic al acestui an, la care a fost părtaşă tacit toată clasa politică, de la preşedintele Iohannis până la ultimul vlăstar al răposatului câine Vasile din Modrogan.

Pe pesedişti îi înţelegem pe deplin: ştiut fiind că primarul în funcţie are prima şansă într-un asemenea tip de scrutin, raptul obţinut prin ordonanţa traseiştilor merită păstrat cu orice preţ. În pofida teatrului penibil jucat public de Blaga şi de Gorghiu, înţelegem şi complicitatea de culise a liberalilor: zestrea de primari câştigată sub umbrela USL, rămasă oricum suficient de mare chiar şi după ordonanţa traseiştilor, a fost întregită cu primarii PDL. Ceea ce n-am înţeles deloc a fost complicitatea preşedintelui Iohannis.

În această cabală ermetică a nimerit săptămâna trecută premierul Cioloş: "Personal cred că ar fi mult mai democratic o alegere a primarilor în două tururi de scrutin şi sper să existe înţelegere şi la nivelul partidelor politice, legat de acest lucru. Nu ştiu dacă s-ar mai putea face pentru alegerile din vara anului viitor”. Ei, uite că s-ar mai putea…

Problematica modificării legislaţiei electorale stă încremenită într-un mit: cel potrivit căruia legile electorale nu se pot modifica cu mai puţin de un an înainte de scrutin. Mitul s-a născut din prevederile Codului de bune practici în materie electorală, elaborat de Comisia de la Veneţia, pe baza căruia Curtea Constituţională din România a emis câteva decizii cu valoare obligatorie.

Aşa cum demonstrăm în ziarul de azi, mitul este fals. Atât Codul, cât şi jurisprudenţa CCR permit modificări ale legislaţiei electorale cu mai puţin de un an înainte de alegeri, cu condiţia să fie respectate câteva criterii: modificările să fie necesare şi rezonabile ca amplitudine, să fie operate cu instrumente juridice adecvate şi, mai ales, să nu restrângă drepturi electorale individuale sau colective deja câştigate. Dacă premierul Cioloş chiar crede că alegerea primarilor în două tururi este un lucru mult mai democratic, are la îndemână fie ordonanţa de urgenţă, fie asumarea răspunderii Guvernului – instrumente pe care CCR nu le contestă în sine, dacă scopul lor respectă criteriile de mai sus. Îi mai trebuie doar voinţă politică, puţin curaj şi o convingere cristal că aşa este corect.

Dacă însă legea rămâne cum e acum, ne vom trezi în vara viitoare cam aşa: mii de primari aleşi cu 15-30 la sută, pe care de fapt majoritatea cetăţenilor lor nu i-au votat. În schimb, primarii astfel aleşi le vor fi extrem de recunoscători actualilor parlamentari, pentru că le-au făcut realegerea atât de uşoară – şi ştim deja cât de importantă e mobilizarea primarilor la parlamentarele din toamnă.

Se naşte astfel o alianţă indestructibilă între actualii aleşi locali şi actualii parlamentari, care adânceşte încă şi mai mult prăpastia deja căscată între politicieni şi cetăţeni. Se servesc unii pe alţii şi împreună îşi conservă actualele poziţii. Cum să destructurezi o aşa clasă politică?

Asta încă nu e totul, căci primarii mai au o secure deasupra capului: Legea referendumului a fost modificată, cvorumul de participare a fost redus de la 50 la 30 la sută, deci aceştia vor putea fi mult mai uşor demişi prin referendum de propriii cetăţeni.

Legitimitate, reprezentativitate, stabilitate – toate aceste atribute ale unei administraţii onorabile sunt serios sabotate de legea aflată acum în vigoare. Deşi protestele care au urmat tragediei de la Colectiv au repus subiectul cu vigoare pe agenda publică, acestea s-au stins după demisia Guvernului şi a primarului Piedone. Revoltaţii s-au mulţumit cu câteva capete însângerate ce li s-au pus la picioare şi au abandonat lupta pentru un obiectiv categoric mai arid (puah, legislaţie!), dar infinit mai important pentru scopul lor suprem: curăţirea clasei politice. În loc să-i curăţim, i-am ajutat să se alieze.

Deunăzi am văzut un film cu subiect oarecare, în care un profesor universitar (Edward Norton) ce şi-a renegat familia depravată îşi revede după mulţi ani mama (Susan Sarandon), o drogată internată într-un azil de bătrâni. El îi mărturiseşte femeii că a studiat în amănunt perioada flower-power, ca să înţeleagă de ce s-au ratat părinţii săi, şi pune în final un diagnostic crud, dar corect: hipioţii anilor ‘60 s-au priceput să protesteze şi să demoleze, dar au fost prea leneşi ca să pună ceva în loc. Ca şi hipioţii anilor 60,  hipsterii anului 2015 par să facă aceeaşi greşeală. Cu diferenţa că în loc de marijuana, o ard pe apă plată cu lămâie.