Gestul e de o insolenţă fără seamăn. Comis cu alte mijloace tehnologice, el este de aceeaşi factură cu cel – contestat, dar recunoscut de autor în propriile-i memorii – făcut de Nikita Hruşciov în 1960, la Adunarea Generală a ONU, când liderul sovetic şi-a scos un pantof şi a bătut cu el în pupitru - fără ca istoria, neglijentă, să mai consemneze şi condiţia în care i se găseau ciorapii.

Dacă Ambasada Rusiei dădea doar comunicatul, să zicem că era bine: e un un gest. Dacă ataşa doar chitanţa, tot bine era: gestul contează, vorbim de o ţară săracă, supusă sancţionilor internaţionale pentru rapt teritorial şi banditism de stat pe teritoriile altora. Abia videoclipul arată adevăratele intenţii cu care gestul a fost făcut.

În primul rând, se cuvine să precizăm că gestul Amabasadei Ruse a fost total neprovocat. Acesta a fost atras de o iniţiativă strict privată, lansată în 22 august, când Valeri Kuzmin încă nu sosise la Bucureşti. Este vorba despre clipul realizat de o agenţie de publicitate cu scopul de a atrage donaţii pentru statuia lui Brâncuşi, în care îndemnul de a dona era cumva legat de trenurile cu care Tezaurul românesc a plecat la Moscova. Mie legătura îmi scapă, dar poate vina e la mine.

Cert e că unii au apreciat clipul, alţii i-au atribuit un patetism dezgustător, iar Ministerul Culturii a precizat imediat că respectiva campanie nu are nicio legătură cu iniţiativele guvernamentale. Afacerea părea să se stingă de la sine, dar a resuscitat-o, aparent din senin,Valeri Kuzmin, unul dintre cei mai înverşunaţi românofobi din aparatul de la Kremlin - şi nu o spun ca o acuză, ci ca o stare de fapt uşor de constatat şi la fel de uşor de înţeles, căci nici România nu duce lipsă de rusofobi.

În al doilea rând, contra-videoclipul ambasadei conţine o serie întreagă de falsuri istorice flagrante, chiar dacă le privim din perspectivă ruso-sovietică.. Să le luăm pe rând:

** ”Primul Război Mondial: armata rusă şi armata română luptă împreună pentru independenţa României”. Las că România şi-a cucerit independenţa în 1877. Dar în 1917, românii au câştigat marile bătălii nu cu ajutorul, ci în pofida armatei ruse. În vară, Comandamentul rus a retras armate întregi din România şi le-a trimis în Galiţia, unde nemţii spărseseră frontul, iar românii au stat cam singurei să facă faţă la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. În toamnă, întreaga armată rusă a dezertat, a încheiat pace separată cu Puterile Centrale şi s-a dus acasă să facă revoluţie bolşevică, iar România a fost silită să semneze armistiţiul.

** „Al Doilea Război Mondial: armata sovietică şi armata română luptă împreună pentru independenţa Europei”. Aici e ca la Radio Erevan. Din patru ani de război, românii şi sovieticii au luptat împreună nici nouă luni. Şi nu au luptat pentru independenţa întregii Europe, ci doar a unei jumătăţi din ea. Din păcate, cealaltă jumătate.

** „Industrializarea României. România se reconstruieşte economic şi social cu ajutorul Uniunii Sovietice”. Asta e cu adevărat senzaţională: cu ajutorul Uniunii Sovietice, ne-am reconstruit şi noi, şi ruşii, dominăm tehnologic şi uman întregul Univers şi de atâta succes nu ne-am revenit nici până în ziua de azi.

Nu cred că promotorii textelor de mai sus nu cunosc falsitatea ideilor pe care le propagă, ci dimpotrivă, ei ştiu bine ce au pus acolo şi au făcut-o deliberat, provocator chiar. Doar asta este una dintre armele eficiente ale propagandei: o minciună este cu atât mai convingătoare cu cât este mai sfruntată.

Faptul că o ambasadă a răspuns instituţional, într-o asemenea manieră, la o idee născută şi apoi aproape moartă în regim strict privat – iată o greşeală pe care nu m-aş grăbi s-o atribui nici măcar unui diplomat ca Valeri Kuzmin. Înclin să cred mai degrabă că, odată sosit la Bucureşti, ambasadorul a fost cel care a căutat - şi a şi găsit – un pretext de care să se agaţe ca să contureze mai bine profilul mandatului său. Cu alte cuvinte, domnul Kuzmin ne anunţă ceva important: că mult temuta propagandă rusă a sosit în România şi în mod oficial, prin canale diplomatice deschise. E bine că a făcut-o atât de devreme, măcar ştim la ce să ne aşteptăm.

M-am uitat să văd reacţia marilor noştri patrioţi, iubitori de neam şi ţară, drapel şi limbă, râu şi ram: absolut nimic...