O campanie electorală cam stupidă

Aud spunându-se în jurul meu că e “cea mai murdară campanie electorală”. S-a mai spus asta şi la alte alegeri, iar a măsura cu oarecare precizie gradul de “murdărie” nu e uşor. Mie mi se pare însă că e o campanie electorală cam stupidă. Şi fără conţinut.

La începutul anilor ’90, în campaniile electorale se dezbăteau, totuşi (chiar dacă uneori imatur), teme majore: democraţia, drumul României spre Occident sau rămânerea în “zona gri”, despărţirea de comunism şi altele. La dezbaterea finală din 1990, cei trei candidaţi – Ion Iliescu, Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu – se respectau reciproc şi măcar păstrau nişte aparenţe de discuţie consistentă. La fel, în 1992 şi 1996, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Erau adversari ireductibili, confruntarea era şi atunci dură, loviturile tari nu lipseau. Presa abia deschisese ochii spre libertate (şi spunea destule prostii şi aiureli), în primii ani existau doar televiziunea şi radioul de stat, dar, în ansamblu, parcă senzaţia principală era că societatea românească are de ales un preşedinte care să se ocupe de treburi serioase. După decenii de comunism, în care la mascarada alegerilor poporul vota în proporţie de 99% cu “cine trebuie”, oamenii descopereau responsabilitatea votului adevărat. Aşa încât urmăreau cu interes ce spun şi ce fac candidaţii şi participau masiv la vot. Şi protestau că secţiile de vot se închid prea devreme, drept pentru care la un moment dat programul s-a prelungit cu o oră.

Care sunt temele campaniei electorale de acum? Se vorbeşte despre calitatea democraţiei de la noi? Despre rolul României în Europa? Despre politica externă (atribuţie importantă a preşedintelui)? Uneori, da. Dar superficial. Victor Ponta pune pe Facebook, destul de frecvent, declaraţii de credinţă faţă de parteneriatul strategic cu SUA şi câte ceva despre UE. Călin Popescu Tăriceanu tot repetă refrenul său preferat: că România e a şaptea ţară din UE ca populaţie şi teritoriu şi trebuie, deci, să devină a şaptea putere economică a Europei (de acord, dar cum?). Ceilalţi candidaţi mai au câteva generalităţi pe aceste teme prin programele lor. Dar de dezbătut, nu se dezbate nimic consistent. În schimb, mai toţi candidaţii vorbesc despre chestiuni care nu intră în atribuţiile preşedintelui: pensii, sănătate, educaţie, crearea locurilor de muncă etc. Şi nici despre astea nu spun mare lucru, ci vântură aceeaşi apă chioară. Publicul înghite pe nemestecate, iar organizaţiile societăţii civile au prea puţină forţă pentru a pune pe agendă temele majore. (Iar politicienii au învăţat între timp să se ferească de societatea civilă, să n-o bage în seamă, s-o lase “în suc propriu”; la începutul anilor ’90, Grupul pentru Dialog Social, Solidaritatea Universitară ori Alianţa Civică aveau parcă mai mult impact).

În schimb, se toacă mărunt – la numeroasele televiziuni, pe nenumăratele site-uri, în ziarele care au mai rămas – problema caselor lui Iohannis, divorţul Elenei Udrea şi relaţia sa cu Traian Băsescu, “blatul Băsescu-Ponta”, “blatul Ponta-Iohannis”, ofiţerul acoperit etc., etc. Publicul s-a tabloidizat odată cu presa: nu pare interesat de competenţele şi calităţile viitorului preşedinte, ci aşteaptă noi dezvăluiri despre viaţa personală a candidaţilor. CNA se trezeşte din amorţire şi sancţionează nişte televiziuni că “n-au fost echidistante”, dar cui îi pasă? Radioul public, în schimb, e echidistant şi îşi face treaba corect. Dacă ascultaţi însă intervenţiile candidaţilor la emisiunile electorale de la Radio România (eu le-am ascultat), vă veţi plictisi crunt: sunt pline de promisiuni vagi şi de generalităţi fleşcăite. Şi, de fapt, sunt simple şi triste monologuri, căci dezbaterile sunt evitate de principalii candidaţi.

Aşa încât nu-mi e clar ce e mai rău: că avem o campanie murdară sau că avem o campanie din care, de fapt, nu ne alegem cu mai nimic, ci ne batem capul cu prostii? Dacă viitorul preşedinte se va dovedi slab şi incompetent, va fi prea târziu să regretăm.