Nu v-aţi săturat de Facebook?
0
Reţelele sociale nu pot fi oprite, pentru ca hrănesc curiozitatea. Problema nu e forma pe care o ia informaţia, problema este audienţa şi capacitatea unei reţele sociale de a direcţiona informaţia strict spre cei care o doresc.
În atomizarea actuală a vieţii digitale, mă obosesc numărul de aplicaţii şi programe pe care le folosesc, mai ales pe telefon. O cunoştinţă încă îi spune celular. Ei bine, pe celular în România poţi fi pe cel puţin trei reţele sociale, trei aplicaţii de comandat mâncare, două de ride-sharing, trei de video-conferinţă. Sunt născut în 1983, am prins cam tot ce însemna computer personal. Dar era unul (1!!) şi stătea acasă. Şi nu din frustrare spun aceste lucruri, din bătrâneţe sau vreo dorinţă comunistă de uniformitate. Pentru cei mai tineri dintre cititori, care nu ştiu acest lucru de pe TikTok, comunismul a fost o vreme prin România. Te urmăreau ei pe tine, n-aveai voie să dai like şi share la orice, a fost nasol! Primeam internet doar câteva ore pe zi şi puteam intra doar pe un singur site!
Glumesc, evident. Indiferent câte aplicaţii am folosi, mi se pare că individul (ca parte integrantă a unei comunităţi) nu este în centrul ecosistemului, parţial pentru că internetul este descentralizat prin arhitectură şi parţial pentru că nu am atins punctul în care să ne organizăm pe el din punct de vedere social, al intereselor noastre. Ne-au fost oferite nişte unelte proaste. Suntem aproape de acel moment de revoluţie şi update, pentru că devenim din ce în ce mai obosiţi şi mai dezamăgiţi de actualele reţele sociale, în frunte cu ecosistemul Facebook. Întrebarea este, deci, ce urmează?
Cifre şi meme-uri
Robin Dunbar spunea că maximul de cunoştinţe de care poţi fi conştient este 150. Aceasta este complexitatea maximă a cercului nostru social. Eu am 900 de prieteni pe Facebook, este adevărat că peste 100 nu bat. Realist vorbind, pentru mulţi dintre noi a devenit o agendă de contacte, iar asta se vede în comunicarea dintre noi şi în cantitatea de limbaj violent de pe reţele.
Se mai spune că Facebook a redus timpul de atenţie al oamenilor, dar realitatea este mult mai complexă. În fapt, evoluţia tabloidului, chiar de la prima poza apărută într-un ziar, în locul textului descriptiv, a început o revoluţie pe care o vedem astăzi cel mai bine transmisă prin moartea presei tradiţionale şi victoria noilor forme de media, printre care şi site-uri precum Facebook, Twitter, TikTok sau Instagram. Mulţi dintre noi ne-am obişnuit să citim titlul, eventual şapoul ştirii şi să comentăm fotografia, de cele mai multe ori direct pe reţea. Mai mult, am devenit doctori în memetică, în formule simple, de multe ori generaţionale, de transmitere a unor stări - sau cum spunea Richard Dawkins despre meme, a unor unităţi de informaţie culturală. Nu suntem prima civilizaţie care venerează pisicile, e adevărat, nici prima care foloseşte pictograme - iar cu timpul ne construim şi noi piramidele noastre.
Reţelele sociale nu pot fi oprite, pentru ca hrănesc curiozitatea. Ne aţâţă dorinţa de cunoaştere şi gâdilă acel ceva din noi care îşi doreşte bârfa. Problema nu e forma pe care o ia informaţia, dacă vorbim de meme-uri sau de tabloid, poate inclusiv de fake news. Problema este audienţa şi capacitatea unei reţele sociale de a direcţiona informaţia strict spre cei care o doresc. Actualul monstru din telefoanele noastre nu vrea să facă asta, deşi are capacitatea - dar ne bombardează, în schimb, cu emoţii puternice, unde mesajul negativ este rege. De aceea creatorii de conţinut nu vor renunţa niciodată la această metodă de comunicare emoţională, oricât ar rupe societatea în două.
În orice zi din an, principala problemă a guvernelor din această lume, acolo unde ajunge şi internetul, este de a contracara primele două sau trei subiecte care s-au viralizat, mai ales pe pe Facebook - şi care nu reprezintă neapărat întreg adevărul. Nimeni n-are timp de detalii, de context sau de nuanţe. Instituţiile statelor sunt aşadar asediate, cu puţin timp rămas pentru a guverna, pentru că au nevoie să fie prezente în ştiri şi pe internet, să capteze atenţia cetăţenilor. De politicieni nu mai vorbesc! Oamenii trăiesc din preconcepţiile pe care fenomenele tabloidului şi ale fake news-ul le răspândesc mai mult decât prin puterea spiritului critic.
Statul şi haosul din online
Malka Older sugera în cartea sa, Infomocracy, că o guvernare digitală este posibilă, cu voturi online şi viaţa virtuală a cetăţii pentru nişte unităţi de o sută sau chiar zece mii de oameni, cu un soi de Wikipedia şi Facebook drept gardian al informaţiei. Conceptual, este posibil. Realist vorbind, să las un hibrid între cele două să mă guverneze ar însemna, cred, sfârşitul civilizaţiei, la ce rezultate au avut cele două în privinţa democraţiei şi educaţiei.
Am putea simplifica totul în jurul unei identităţi virtuale, o cetăţenie digitală dacă doriţi. Au fost încercări în acest sens, inclusiv de vot online, s-au dezvoltat tehnologii precum cea de blockchain-ul care permit securitatea absolută a datelor. Deci avem astăzi capacitatea tehnică să implementăm o identitate virtuală, pentru că o construim oricum zilnic pe Facebook, Twitter, Instagram, TikTok şi Dumnezeu mai ştie unde. Însă nu cred că avem o cetăţenie digitală. Avem doar o vagă apartenenţă la un IP naţional.
Statul a apărut, spun teoreticienii ştiinţelor politice, din nevoia de a organiza haosul - starea naturală. Noi suntem acum în acea stare naturală, doar că una digitală care prea rar are consecinţe în lumea reală. De aici şi capacitatea noastră de a îmbrăţişa negativul, de a tolera intoleranţa şi uneori chiar prostia! Să te împotriveşti unor legi precum purtării de mască (nu mai zic a vaccinării), dar în acelaşi timp să plăteşti liniştit taxele statului reprezintă nu o măsură de revoltă sau independenţă, ci refularea unor frustrări. Dar aici suntem, simţind că avem identitate, conştiinţă (iar aici mă refer la termenul de consciousness din engleză), deci putem emite păreri, dar nu avem şi un control din partea unei autorităţi absolute, pentru că statele naţionale nu fac întotdeauna faţă, iar cenzura nu este o soluţie – nici sistemele implementate în unele state, pe baza unui credit social. Sunt mai degrabă punitive, nu identitare sau normative. Nici termenele şi condiţiile pe care le acceptăm orbeşte, de cele mai multe ori, nu reprezintă guvernanţă.
Dar avem nevoie de acel control? Nu poţi pune un sistem descentralizat să impună reguli într-o lume organizată statal, cu cetăţenii şi graniţe. Avem, aşadar, o problemă, pentru că reţelele sociale sunt prea mari şi nu permit organizarea informaţiei într-un mod limitat, pentru că asta le-ar limita şi cunoaşterea noastră – şi profitul lor. În această stare de anomie, vedem ştiri false, leacuri în loc de medicină, superstiţii în loc de ştiinţă, limbaj agresiv, naţionalism şi antisemitism la tot pasul într-un discurs al urii şi polarizarea societăţii. Acestea sunt pârţile negative ale reţelelor sociale actuale. Culmea este că ştim cu toţii această situaţie şi cumva o acceptăm. Mai adaug aici date personale furate, conturi sparte şi o inteligenţă artificială care poate să-ţi creeze o biografie sumară, dar extrem de exactă, pe baza unor puncte imaginare pe care le acorzi prietenilor - prin like-uri şi share-uri.
Ce va urma?
Evoluţia reţelelor sociale va vedea atât o identificare digitală suplimentară a cetăţeanului în faţa statului, dar şi reorganizarea grupurilor sociale de pe aceste reţele, ca efect al eşecului celor din urmă. Vorbim aici despre felul în care sunt organizate şi protejate datele noastre, personale şi publice. „Statalizarea” sau instituţionalizarea modelului de guvernanţă a datelor personale va însemna, sper, că ele sunt şi protejate de statul căruia îi sunt cetăţean şi, într-un cadru democratic, ar fi şi corect folosite. Departe de a bănui dezvoltarea unor Facebook-uri naţionale, într-un model distopic, individul nu va avea la fel de multă putere de exprimare, în afara unor comunităţi alese şi care se moderează sau chiar cenzurează singure. După cum spuneam, nu statul trebuie să facă asta, dar polarizarea din societăţile actuale, inclusiv cea politică, nu va putea continua la infinit. Soluţia este, atunci, auto-reglementarea între utilizatori, iar asta înseamnă comunităţi de interese. Înseamnă dezvoltarea unor conturi cu istoric naţional, identitate clară şi asumarea directă a ceea ce facem pe internet.
Practic, vom avea un cont, poate odată cu naşterea, cu integrarea datelor personale în el (educaţie, sănătate, amenzi etc.) în fundal. Primar, din punctul nostru de vedere, vom avea alegerea constantă a unul sau două hashtag-uri care ne interesează, apoi găsirea altora mâine, fără să mai ne vedem unitar logaţi pe un spaţiu al nostru, cu un wall personal ca pe Facebook. Acela rămâne în fundal, inclusiv cu informaţiile protejate de stat.
Organizarea informaţiei va fi alta, inclusiv din perspectiva punctelor virtuale pe care le dăm prin like-uri, dacă nu cumva vor dispărea cu totul (şi ştim că Facebook şi Instagram testează această opţiune chiar acum, cu unele conturi). Individual, trebuie să ne identificăm nevoile şi pasiunile. Să intrăm din prima în comunităţile de oameni similari nouă şi vocea individuală „din pustietate” sau Wall-ul propriu să nu reprezinte nucleul identităţii noastre. Nu spun să nu avem păreri sau unde să le postăm, dar prezenţa noastră pe o reţea socială să fie în primul rând guvernată de comunităţile din care facem parte – comunităţi mici, de maximum câteva sute de oameni, nu neapărat geo-localizate.
Propunerea mea ia în considerare realităţile actuale. Ne trebuie acel contract social online, iar dacă internetul trebuie să fie liber, atunci statul naţional nu poate decât să vină într-un rol de suport şi de protecţie a datelor noastre. Într-un ecosistem global, drepturile la viaţă privată şi la datele noastre sunt critice şi doar statele le pot garanta. Identitatea noastră personală se va lega, treptat, de o cetăţenie digitală, iar digitalizarea va însemna şi integrarea acestor aspecte, chit că o vrem sau nu.
Dacă privim critic Facebook, nu vorbim doar de un site, ci de un browser, un ecosistem făcut să ne ţină acolo, oferindu-ne tot ceea ce ne aparent dorim. Este la un pas de a fi un sistem de operare, chiar un „celular”, precum cel de care mă plângeam mai devreme. Cât de greu e să ne imaginăm copierea acestui sistem, ca aspect de software aproape invizibil, de către un stat democratic sau o organizaţie supra-statală precum UE? La nivel conceptual, impunerea unor aspecte de software şi hardware pentru securizarea datelor? Cat de grea ni s-ar părea, în siajul destrămării Facebook sau schimbării la faţă a site-ului, reducerea interacţiunilor la nivelul unor grupuri şi hashtag-uri bazate doar pe interesele noastre, fără să ne mai colecteze toate datele şi fără să mai putem adăuga contacte în demenţă, cu care să ne certăm despre forma Pământului sau utilitatea vaccinării? Nu foarte greu.
Trebuie să recunosc că dintr-un anumit punct de vedere, acela al vieţii cu adevărat private, nu este deloc o viziune idealistă. Este pentru mulţi la limita distopiei, poate chiar similară cu ideea unui Facebook pe vremea comunismului. Asta e... Dar cine au început primii, dând like şi share la poze cu pisici?
Se încarcă comentariile...
