NU Urgiei Penalilor!

A fost nevoie de prezenţa preşedintelui Iohannis la şedinţa de guvern pentru a stopa, momentan, proiectele graţierii şi amnistiei. Majoritatea parlamentară şi interfaţa sa executivă se comportă ca o Armată Roşie gata să calce în picioare legi şi instituţii. Singura opoziţie faţă de tăvălugul nelegiuiţilor a rămas şeful statului. Dar nu pentru mult timp, dacă românii nu ies urgent în stradă, împotriva dezmăţului bandiţilor dezlănţuiţi.

Singura preocupare a majorităţii PSD-ALDE este, de la preluarea guvernării, să anuleze reformele firave iniţiate în Educaţie şi Sănătate, să angajeze iresponsabil pomeni sociale şi să distrugă bruma de progres obţinută, în ultimii ani, în Justiţie. Aici, în Justiţie, e, de fapt, miza fundamentală a unor politicieni gata să dea de pământ cu statul de drept pentru a nu trebui să dea socoteală pentru propriile fapte de corupţie.

Cu o mână se aruncă bani pentru anestezierea unor segmente largi de populaţie, cu cealaltă se izbeşte în masa puterii, pentru ca ultimii bulibaşi ai tranziţiei, rămaşi în scenă, să-şi scape pielea.

România trăieşte, în acest sinistru început de an, un risc de două ori fatal: economic, să ajungă rapid într-o criză după model grecesc, iar statul de drept să fie făcut praf.

Singurii care mai pot opri căderea în prăpastia anilor ’90, dezolanta epocă a impunităţii totale a hoţilor fără nici un fel de limite, sunt cetăţenii. România furată şi batjocorită sistematic, România dispreţuită de jupânii clipei, cocoţaţi obraznic pe valul unui populism grosier, România absentă, uneori chiar şi de la vot, România tăcută e chemată acum să iasă din inerţie. Pentru a apăra instituţiile statului care au făcut posibilă tragerea la răspundere a unor pungaşi ce se visau eterni în fruntea bucatelor. Pentru a face scut în jurul moralităţii şi legalităţii în societate. Pentru a salva speranţa că e posibilă o Românie decentă.

Cei care-şi pregătesc acum salvarea din fata Justiţiei şi se străduiesc să-şi deschidă calea unui jaf nestingherit şi de proporţii trebuie opriţi. E evident că nu au nici un scrupul, nici o ezitare. Sunt gata să distrugă totul în iureşul lor barbar, ghidându-se după un singur crez animalic: „Să piară statul, legea şi democraţia, să se ducă dracului ţara asta, să nu mai rămână piatră pe piatră, numai să putem fura în continuare, noi şi ai noştri”.

Aceste canalii trebuie oprite! Şi numai cetăţenii României, dacă vor să se mai poată privi senini în oglindă, dacă vor să stea cu fruntea sus în faţa propriilor copii şi nepoţi, numai ei mai pot opri dezastrul.

Controlul democratic al unei puteri abuzive, în lipsa unei opoziţii parlamentare vii, se face în stradă, de către o societate civilă activă.

Numai implicarea directă a cetăţenilor mai poate salva reformele şi mai poate corecta o agendă politică profund nocivă.

Se vrea deschiderea porţilor puşcăriilor invocându-se supraaglomerarea. Brazilia, spre exemplu, şi-a propus construirea a 30 de închisori în acest an. Dacă nu sunt locuri în puşcărie, nu dai drumul infractorilor, ci adaptezi capacitatea carcerală la necesităţi. Dacă nu sunt condiţii adecvate de detenţie, cum se invocă în Nota de Fundamentare a Ordonanţei de Urgenţă privind graţierea unor pedepse, unde se constată că din 2012 încoace nu s-au produs modificări semnificative în sistem, ia-ţi la întrebări fostul premier şi foştii miniştri, apoi caută soluţii, pentru că problemele de igienă şi asistenţă medicală necorespunzătoare nu dispar dacă laşi liberi câteva mii de infractori.

Câţi vor recidiva dintre ei? S-a întrebat asta preşedintele Senatului, isteric în impunerea acestei false urgenţe, chinuit fiind subit de dreptul la imagine şi demnitate al puşcăriaşilor. Asta e problema majoră a ţării? În rest, toate merg strună, la două săptămâni de la preluarea guvernării? De ce nu-l preocupă pe Tăriceanu dreptul românilor de a nu fi furaţi şi chinuiţi în propria ţară de politruci iresponsabili şi incompetenţi?

Acestei puteri cu evidente tendinţe discreţionare şi cu priorităţi care contravin interesului general al societăţii româneşti, trebuie să i se opună o voce civică puternică. Care să le amintească acestor degeneraţi obsedaţi de golirea puşcăriilor şi dezincriminarea unor infracţiuni - cum e abuzul în serviciu pentru un prejudiciu sub 200.000 de lei - că Ministerul Justiţiei, la crearea sa ca instituţie în cele două ţări române, în 1831 şi 1832, s-a numit, deloc întâmplător, Logofeţia Dreptăţii. O Dreptate de care, cum scria Coşbuc, „Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt!”.