Nu ne mai trageţi pe dreapta!

Propaganda e mai tare decât realitatea. Dacă ne luăm după statistici, vedem aievea cum înaintăm spre capitalism, în zbor.

Nu ştiu dacă a observat cineva, dar, în România, avem un singur partid de „stânga“ şi o puzderie de partide, partiduleţe, mişcări şi fundaţii de „dreapta“. În timp de PSD înghite, digeră şi promovează o imensă pătură socială, cu interese uşor de definit, ceilalţi se bat pe o masă de manevră foarte volatilă. Recent, preşedintele s-a supărat pe partidul său, ca un Pygmalion dezamăgit şi gelos. Se spune că, din uniunea dintre sculptorul la care ne referim şi creaţia sa, a rezultat un fiu, Pathos (suferinţă, în greacă). În zilele noastre, suferinţele dreptei sunt multe şi mărunte, dar mai ales multe. Mişcarea Populară şi România liberală, anunţate cu pompă şi, inevitabil, concurente, nu mişcă de fel. Şi-au consumat resursele ca nişte efemeride lucitoare. O cafeluţă, un colocviu – şi gata! PNL e într-o teribilă criză de identitate. Nu poate construi pe propagandă, ci pe baze economico-financiare clare, la care nici Antonescu, nici Vosganian, nici Chiţoiu nu au acces. Din PNŢCD a rămas un sediu somptuos, mort, cu restaurant în curte. Noua republică s-a cantonat la un număr mic de membri monomaniacali. „Partidul“ gălăgios nu ştie să propună nimic altceva decît sloganuri cu „cinste, onoare şi puritate morală“. Cum dă cu nasul de fineţuri macro, soluţiile sale seamănă izbitor cu cele ale lui Farfuridi. PDL, bietul, e în pragul scindării. După rezultatul-surpriză (Elena Udrea trebuia să fie preşedintă, se hotărâse cu o noapte înainte), apele nu s-au liniştit. În adânc, ferită de ochiul public, e vânzoleală mare.

Ai zice că publicul pe care şi-l dispută aceste venerabile întrupări ale „dreptei“ e foarte divers, majoritar şi nu aşteaptă nimic altceva decât eroul care să înşface steagul redutei şi să-l captureze. Dacă ar fi să-i asculţi pe ideologi şi propagandişti, dreapta e cea care munceşte, iar stânga e leneşa clasei, grasă, balcâză şi lălâie. Iar dacă-i şi bagi în seamă, singura muncă nobilă e antreprenoriatul într-un mediu absolut liber. Că nu avem aşa ceva în România e foarte clar. Din cei patru milioane şi ceva de salariaţi, un sfert muncesc la stat. Jumătate din cei rămaşi au un salariu mai mic decât media pe economie. Cel puţin o cincime muncesc la negru, sau în zona gri şi se feresc ca de dracu' de controale, de taxe, de contribuţii, pentru că, dacă ar intra în legalitate, ar muri de foame. La propriu. Iar ceilalţi? Păi, mai avem un milion de năuci, PFA şi patroni. Dar mai avem alte douăsprezece milioane de cetăţeni, copii, pensionari, ţărani şi şomeri care trăiesc, supravieţuiesc din mila publică şi privată. Suntem celebri pentru pupatul moaştelor şi pentru bulucelile la sarmale, cârnaţi şi fasole. Suntem primii la deschiderea campaniilor promoţionale, iar dacă e ceva care să dă gratis, facem moarte de om.

Pe scurt, mărturisitorii „dreptei“ sunt puţini, firavi şi speriaţi. La noi, statul, de orice orientare, e mai întâi de stânga şi ştie să ia şi mai greu să dea înapoi. Că dă pe sprânceană. Fireşte, aceia care primesc grosul sunt de dreapta. Cei care sinecuresc cu zâmbetul înfipt în obraz sunt de dreapta. Cei care nu-şi plătesc taxele sunt de dreapta. Cei care fac evaziune cum or fi? De dreapta, fireşte! Numai că, după ce-i strângi la grămadă, constaţi că au mai mulţi reprezentanţi, purtători de cuvânt şi de ţucal decât ei înşişi. Câtă vreme nu avem o clasă de mijloc, degeaba ne trageţi pe dreapta!