Nu există Făt-Frumos în politică

Thomas Sowell este de părere că atât de mulţi oameni nu înţeleg foarte multe idei sau concepte, nu neapărat pentru că acestea ar fi prea complexe, ci pentru că o explicaţie analitică sau factuală i-ar putea deranja emoţional, sau i-ar scoate din precarul echilibru interior[1].

Dacă cumva le sufli la ureche că în politică nu există Făt-Frumos şi nici partid născut prin vreun fel de „imaculată concepţie”, ai putea avea surpriza să fii arătat cu degetul într-un mod mai puţin elegant: invective, clişee, cleveteli. Reacţia acestora este declanşată de faptul că ei încă speră să vină un ins care să stârpească corupţia şi să aducă profesionalismul în viaţă publică de la o zi la alta. Vor să creadă că astfel de procese pot avea loc pe termen scurt şi că pot fi puse în practică doar cu câţiva oameni. Contrazicerea sau scepticismul faţă de această naraţiune îi agită până într-acolo că îi înrăieşte şi îi face să se raporteze maniheist faţă de oricine le pune în discuţie scenariul închipuit. Gândul că trebuie să aştepte mai mult decât şi-au planificat să o facă, aruncă asupra lor vraja câtorva dihotomii: vechi versus nou, politicieni versus tehnocraţi, civilizaţie versus politică.

Obliterarea vigilenţei intelective le interzice să-şi dea seama că ceea ce doresc implică constante de factură metaistorică precum durata, principiile şi instituţiile. Orice schimbare la nivelul cetăţii are loc doar atunci când sunt primenite cutumele împământenite. Este adevărat, o asemenea transformare este făcută de oameni, la început fiind vorba de o mână de oameni. Această mână de cetăţeni trebuie să vină cu o viziune asupra naturii omului şi comunităţii, viziune ce implică orientări de factură individuală şi imperative de factură colectivă. Pe baza acestor elemente, prind contur personalităţi, se modelează relaţii interumane şi se forjează instituţii. Cu alte cuvinte, se stabilesc numitori comuni capabili să ordoneze instinctele individului, exigenţele coabitării şi viaţa instituţională. Iar numitorii comuni au fost mereu circumscrişi mai multor sfere ce se întretaie: cea spirituală, cea culturală, cea economică şi cea politică.

De aceea, chiar dacă s-ar întâmpla ca un cal alb să aducă un Făt-Frumos pe scena politică, acesta nu ar schimba mai nimic, numitorii comuni trasaţi doar politic fiind artificiali şi contraproductivi. Mai merită precizat că toţi cei care aparent păreau a fi Făt-Frumoşi, în momentul în care au deschis gura, fie au făcut-o în mod abstract şi evaziv, fie nu au deschis-o deloc şi şi-au arătat doar muşchii, dând dovadă de a fi nişte falşi profeţi ce au oscilat între demagogie şi dictatură.

Salvarea de la o zi la alta este imposibilă, deşi istoria a înregistrat nenumărate experimente salvaţioniste. Orice tentativă de salvare are nevoie de timp pentru a deveni exemplară prin direcţia indicată şi prin experienţa acumulată. Atunci când este nevoie de o perioadă nedefinită pentru a produce efecte, salvarea devine reformă şi îşi pierde din atractivitate pentru cei care au certitudinea că salvarea trebuie să vină de la un politician Făt-Frumos. Căci, nu-i aşa, a pune umărul (prezenţă la vot, asociere politică, spirit civic şi răspândirea preferinţelor metapolitice) pentru a schimba în timp oamenii şi instituţiile este un demers incert. De ce să alegi incertitudinea când certitudinea este la un „cal alb” distanţă?

[1] Thomas Sowell, Dismantling America: and other controversial essays, Basic Books, 2010, p. 398.