Noua piaţă a riscului

Ultima şmecherie, practicată în cercurile oficiale din România, este afişarea unor figuri încruntate, enunţarea unor delimitări şi distanţări severe la teme dramatice pe meleaguri îndepărtate, urmate rapid de reveniri şi nuanţări, explicaţii vagi, concesii livrate în secret, plecăciuni jalnice şi definitive.

O generaţie de corigenţi, condusă de repetenţi, repetând aceleaşi paranghelii ieftine într-o lume marcată profund şi rapid de schimbări masive. Adesea nefavorabile...

În România, batem câmpii...

Ignorăm cu bună ştiinţă, sau din prostie, invadarea spaţiilor majore de operare în plan intern de tendinţe noi, orientate şi exploatate fără milă de factori exclusivişti, care cel mai adesea ne ignoră sau, dimpotrivă, ne vizează ca masă de manevră sau marfă de schimb.

O nouă colecţie de surse, ţinte şi stări invadează piaţa riscului, fiind expuşi ca ţară, ca populaţie, ca stat.

Pentru moment, oarecum subit, ne aflăm într-un context aproape copleşit de tentaţia de a considera că principala sursă pentru o nouă configuraţie a ameninţărilor şi deci a riscului conjunctural, pentru oricine derivă din criza RIT (Refugiaţi, Imigranţi, Terorişti).

Transferul masiv , aparent de neoprit, in mod contradictoriu infiltrat, încurajat şi parţial dirijat de populaţii din Orient către Europa Occidentală, acaparează ecranul perceptiv şi domină gama preocupărilor, a reacţiilor, modifică semnificativ accesul la resurse de bază, la distribuţia eforturilor în comunitatea europeană.

Pentru primul interval, putem considera că România a fost oarecum ocolită de fluxul major al dezvoltărilor. Nu prezentăm interes direct pentru fugari şi nu suntem consideraţi relevanţi , calificaţi pentru jucători deja implicaţi în gestiunea acestui „runaway train”.

Să nu ne lăsăm înşelaţi de noutatea, caracterul subit  şi oarecum spectaculos al evenimentelor ce ţin de CRIT.De distanţa, pentru moment rezonabilă a dezvoltărilor. De confortul deplasării atenţiei de pe teme acute ale agendei asumate, prestate în trecutul apropiat.

În realitate, in spaţiul intern, România care este, continuă, urmează a fi, tot mai puternic afectată de maturizarea unor procese deja instalate. Cu rădăcini în interior şi printr-o combinare toxică, îndelung ignorată, cu tendinţe regionale şi globale. România a devenit şi rămâne un „intruder” rătăcind într-o lume afectată de schimbări ample, contradictorii şi rapide.

Aceasta şi pentru că, s-a dovedit adesea în situaţii din cele mai clare, că noi suntem sub-calificaţi pentru a le percepe şi asuma proiecte de anvergură conform unor eforturi internaţionale vaste. La noi, „priorităţile” uzuale, locale, dominante şi perpetue, ţin la toate nivelurile de supravieţuire, de specularea minoră, adesea ilicită a unor condiţii ce ţin mai curând de trecut, de local, de azi pe mâine...

„Lumea românească” se menţine într-o discordanţă amplă şi gravă cu realitatea extinsă, fără graniţe, care domină între altele şi spaţiul carpatic.

De aici derivă şi se solidifică un mediu marcat tot mai mult de surogate, de false identităţi, de abordări derivate din patologia socială. Şi desigur direct şi insistent reprezentate de „clasa politică”. Atât la nivelul mediului politic, dar mai ales la „nivelul guvernării”. Corupţia a devenit mecanismul major, atotcuprinzător şi dominant care expirmă direct, la vedere (la revedere!) funcţionarea şi dinamica aparatului instituţional intern. Între indiferenţă, ignoranţă şi inerţie ca hard, softul intern este exprimat perpetuu prin şmecherie, duplicitate şi hoţie măruntă.

Bilanţul ultimilor 2-3 ani, rezultat din activitatea DNA ar fi suficient pentru a agenera un cutremur. Un cutremur în spaţiul politic şi, mai ales, o reacţie masivă a populaţiei. A alegătorilor...

Nimic semnificativ.                   

Aceasta spune multe , poate spune totul despre „România care este”. Luate împreună, mizeria energică a clasei politice şi inerţia populaţiei domină mai departe, în adâncime şi pentru un timp nedefinit „valiza cu surse”.

Atunci, ce e nou?! Ce se propagă pe o nouă piaţă a riscului? Iată câteva ipoteze de lucru:

-modificarea amplă şi contorsionată a mediului global, cu specificul continental şi UE, precum şi consecinţe directe la nivel regional va arunca în aer liniştea inertă, păşunismul şi debandada din viaţa internă. Centraţi pe manele şi dramele personale ale unor vedete de carton, plini de energie în amânarea soluţionării a sute de miii de probleme care macină economia, serviciile publice, mediul natural şi, desigur, relaţiile interumane ne prezentăm paralizaţi pentru sfidările la zi, de amploare, prin viteză şi aciditate maximă.

-compromiterea masivă a clasei politice, menţinerea unui nivel de calificare jalnică, absenţa iniţiativei, ne-a plasat deja la periferia spaţiului european. În intervalul următor, în succesiunea gravă a momentelor de răspântie, ne vom trezi copleşiţi de schimbări asupra cărora nu avem nicio influenţă, ne vom trezi abandonaţi sau chiar plasaţi la schimb în tranzacţii strategice, pe faţă sau ascunse între marii jucători globali.

-„again and again”, profitând de seceta prelungită în spaţiul public şi politic intern, un pachet de iniţiative ostile deja prezente şi exagerari episodice, nemachiate şi împachetate cu noile trenduri ale intervalului pot fi aduse cu lejeritate, energie şi entuziasm, în prim plan şi executate rapid speculând tocmai capacitatea modestă de ripostă şi noua ierarhie a priorităţilor globale. Teme ca „ţara secuilor”, „Basarabia”, „Roşia Montană”, „Criza din Ucraina”, „Crimeea şi Marea Neagră”, ş.a., ş.a., ş.a., constituie o „colecţie de arme albe” ascuţite şi abil mânuite, numai bune (bune?) de înfipt în fiinţa naţională. Mai vulgar, în teritoriu, avuţie, administraţie, resurse, sigurnaţă, ş.a..

Simple teme de presă, pot fi în acest interval uşor instalate în evoluţii agresive, dinamice, cu impact direct şi ireversibil asupra realităţii româneşti. Speranţa, tipică şi idioată pe aceste meleaguri, că „scăpăm noi şi de data asta”, ignoră de câte ori nu am scăpat şi am plătit scump tocmai lungi perioade de lene colectivă şi bulibăşeală ieftină.

-accentuarea tendinţelor de fragmentare  pe diverse planuri va finaliza evoluţia realităţii româneşti către un „sac de cioburi”. Aşteptările iniţiale şi benefice referitoare bunăoară, la descentralizare, privatizare, autonomie locală, liberă iniţiativă, au fost convertite pas cu pas în baronizare, corupţie, disoluţie industrială, trafic de influenţă, înstrăinarea iresponsabilă şi ieftină a unor valori strategice din avuţia naţională. Viitorul care ne pândeşte, în parte deja prezent, va părea şocant, surprinzător, straniu. Străini în propria ţară, sau înstrăinaţi pe alte  meleaguri, vom asista la fragmentarea populaţiei şi disoluţia entităţii naţionale.

În matricea acestei involuţii, în deplină unitate, fragmentării i se alătură cu zel tendinţa de izolare şi, ireversibil, cea de desincronizare generalizată.

A devenit o rutină să-i critici pe cei în funcţii de conducere. Şi cel mai adesea justificat. Apare însă tot mai des întrebarea: ce să conduci?! Pe cine să conduci?! Unde şi către ce să conduci?!. O viziune clasică, de bun simţ, în confruntare cu o stare de fapt cvasigenerală pare depesita de realitate.

Bine ţintite, cele mai importante compartimente, materiale, umane, mentale ale lumii româneşti sunt acum cioburi.

Te tai la degete dacă vrei să le aduni şi se împrăştie la loc. Livrăm în viitor „vitralii” virtuale ca programe, proiecte, promisiuni. Nivelul de relevanţă, de implementare şi mai ale de finalizare a nenumărate programe guvernamentale rămâne mânat de „sindromul FID” (Fragmentare, Izolare, Desincronizare). Acesta se impune rapid, apăsat şi ireversibil ca principală sfidare a intervalului, ca mecanism perpetuu de generare, absorbţie şi instalare a unei noi game de riscuri. Cu extindere exhaustivă şi conectivitate excesivă.

Nu mai există un spaţiu de retragere. „În nămeţi”, la ţară, poate la Vama Veche...

Iată deci, limpezirea, asumarea şi poate cumva abordarea unei noi pieţe a riscului, gestiunea stărilor critice, se impune sever ca o temă cheie.

Cui îi pasă?!

Pasăm în tribune, pasăm acasă, pasăm la adversar. Acasă vom fi în curând simpli chiriaşi.

Scuze pentru deranj...