Zic că, măcar teoretic, ar trebui să fie de interes ceea ce se întâmplă în curtea celorlalţi, adică a proiectului european pe cale să se reinventeze şi cu care, poate, cândva, în altă lume, în altă viaţă, în altă buclă spaţiu-timp, ar putea dialoga guvernarea PSD-ALDE prin trimişii săi aleşi ca maximum de reprezentare calitativă la Bruxelles, adică cei 8 europarlamentari plus viitorul comisar european.

Pentru România, care este ştirea cea mai relevantă de la Bruxelles? Simplu: îi lipseşte un partid esenţial de pe scena politică.

Dacă aceste alegeri europarlamentare au produs un rezultat excepţional, acesta este, acum fără niciun fel de îndoială, scorul înregistrat de Partidul Verzilor, considerat acum drept cheia de boltă atât în ceea ce vor fi formulările de noi politici ale UE în zona pieţei unice în componenta sa industrială şi tehnologică dar şi, foarte important, în ceea ce va fi dimensiunea de ecologie socială viitor test obligatoriu în evaluarea de risc a marilor proiecte comune de mâine.

În contextul în care acum se formează cordonul sanitar pentru izolarea extremiştilor intraţi în PE cu care nimeni nu vrea să se alieze pentru a nu-şi păta definitiv blazonul, pentru prima oară, Verzii devin forţa politică fără de care nu se va putea obţine majoritatea în Parlamentul European, sunt valoarea adăugată inconturnabilă pentru care se bat acum echipele de negociatori de la Bruxelles ale popularilor şi socialiştilor. Este un lucru deloc simplu pe plan tehnic şi nici foarte comod ştiindu-se poziţiile foarte dure ale verzilor. Nici socialiştii şi nici popularii nu sunt foarte încântaţi de această perspectivă şi mai ales de implicaţiile unei viitoare alianţe în ceea ce va însemna angajamentul total în îndeplinirea obiectivelor climat ale Acordului de la Paris, spre exemplu. Dar n-au ce face şi vor trebui cumva să se acomodeze.   

Dacă exceptăm Partidul Ecologist Român (PERE), entitatea care, alături de PNŢCD, s-a aliat cu PSD pentru alegerile europene, noi nu avem un partid al verzilor reprezentativ în tratative europene de asemenea rang. Decât dacă, cum spunea o sursă neconfirmată, PSD va folosi cumva situaţia pentru a spune celor de la Bruxelles că, şi în acest domeniu, strict formal, şi noi tot europeni suntem. Până-n gât.

Dar nu ţine. Dimpotrrivă, Ascesiunea Verzilor europeni este un mare punct de vulnerabilitate viitoare pentru România căci, poate vă amintiţi acest lucru, doamna Ska Keller, co-preşedinta Verzilor europeni, este una dintre cele mai ardente voci din PE în acuzarea derapajelor din România. Iată, spre exemplu, ce anume cerea după faimoasa zi de 10 august de la Bucureşti:

„Este inacceptabilă folosirea violenţei de poliţia din România. Suntem alături de toţi românii din interiorul ţării şi cei veniţi din diaspora pentru a lupta în favoarea democraţiei şi împotriva corupţiei. Este impresionant să vezi angajamentul comun al atât de multor români care trăiesc pretutindeni din Europa. Cerem Guvernului României să respecte valorile europene precum libertatea de expresie şi libertatea de asociere. Trebuie să se abţină de la folosirea excesivă a forţei. Cerem Comisiei Europene să-şi îndeplinească rolul său de gardian al Tratatelor. Atât proiectul de reformă al sistemului justiţiei, cât şi cel de modificare al legislaţiei penale privind corupţia ridică întrebări privind respectarea statului de drept. Cerem Comisiei Europene să declanşeze procedurile din cadrul privind Statul de Drept pentru a analiza ambele seturi de legislaţie. În acelaşi timp, autorităţile din România ar trebui să pună în aşteptare aceste schimbări în aşteptarea analizelor făcute atât de Comisia Europeană, cât şi de Comisia de la Veneţia.“

Ska Keller şi Philippe Lamberts, copreşedinţi ai Grupului Verzilor, PE

A urmat Raportul şi Rezoluţia din PE în care s-a cerut sancţionarea severă a României pentru încălcări grave şi repetate ale prevederilor statului de drept. Raport căruia doamna Dăncilă personal, la Strasbourg, a răspuns într-un discurs pe care mulţi de la Bruxelles îl ţin minte şi-l evocă şi acum în diverse momente, fără a folosi vorbele cele mai politicoase.

Acestea fiind spuse, tabloul de bord al momentului, dacă este să ascult persoane direct implicate în negocierile de la cel mai înalt nivel, este că Timmermans este favorit în discuţia cu Verzii tocmai pentru că, printre altele, socialist fiind, le-a susţinut şi analiza dramatică privind România, acţiune considerată emblematică pentru puterea de influenţă europeană a Grupului Verzilor. Asta nu înseamnă, îmi spuneau alte voci, că PPE nu are ce oferi, în primul rând situaţia uşor favorabilă în ce priveşte numărul de europarlamentari, dar şi o serie de amintiri comune privind sprijinirea reciprocă a unor proiecte legislative iniţiate de cei din PPE şi aflate la limita de vot. Ce se petrece acum este şi o operaţiune suplimentară, de captatio benevolentiae, foarte discretă dar nu mai puţin serioasă, lansată pe canalele profunde din Bruxelles de către cele două partide tradiţionale (populari şi socialişti) pe de o parte către conservatorii şi reformiştii europeni dar şi către componente ale viitoarei grupări de extremă dreapta şi, pe de altă parte, către stânga tradiţională, mai ale către grupul nordic. Toţi aşteptând să vadă în ce direcţie va evolua grupul Macron, a doua cheie majoră a echilibrului în viitorul Parlament European.

Până atunci, şefii de state şi guverne au decis ieri să-i dea un mandat lui Donald Tusk ca, până la fine de iune, să găsească nnominalizări convenabile pentru patru posturi-cheie din arhitectura comunitară: Preşedintele Comisiei Europene, Preşedintele Parlamentului European, Preşedintele Consiliului European şi Înaltul Reprezentat pentru politică externă. Dintre aceştia patru, doi trebuie să fie femei, a spus Tusk, ceea ce relansează discuţia despre şansele Margrethei Verstager (Danemarca), actual comisar european pentru concurenţă, sau Christine Lagarde (Franţa, actualmente director al FMI) sau Kristalina Georgieva (Bulgaria, fostă comisar european, acum directoare Banca Europeană de Investiţii).

Tusk va fi ajutat de „colegiul celor şase înţelepţi”, Pedro Sancez şi Antonia Costa (pentru social-democraţi), Charles Michel şi Mark Rutte (pentru centrişti) şi letonul Arturs Krišjānis Kariņš şi croatul Andrej Plenković (pentru PPE).

Continuă şi se acutizează disputa între Macron şi restul colegilor săi din Consiliul European privind tehnica şi criteriile după care va fi desemnat viitorul preşedinte al Consiliului European, preşedintele francez opunându-se sistemului de acum (aplicat pentru prima oară în 2014) prin care familiile politice europene au organizat competiţii interne pentru desemnarea unui singur candidat (sistem aplicat pentru prima oară în 2014) spunând acum că Michel Barnier, fostul comisar european şi negociator pentru Brexit ar fi mai potrivit să-i ia locul lui Jean-Claude Juncker cu Timmermans, spre exemplu, pe postul de Înalt Reprezentant  şi, eventual, Weber propus pentru preşedinţia PE sau a Partidului Politic European.

Desigur, nivelul discuţiilor şi negocierilor de acum implică exclusiv competenţele preşedintelui Iohannis, Dar, curând, va trebui să se audă vocea prim-ministrului, confirmând deja, fără probleme, lista PSD pentru Bruxelles şi promiţând o reuniune specială a forului de conducere al Partidului pentru definitivarea listei de 5 persoane ce vor fi propunerile PSD-ALDE (implicit ale României) pentru postul ce comisar european ce va reveni ţării noastre, subliniind cu această ocazie şi cine va fi şi candidatul preferat.

Cu doamna Viorica Vasilica Dăncilă în frunte, va trebui să se dea acest răspuns românesc pentru Europa, în sau în afara combinaţiilor de putere de care vorbesc ei, acolo departe unde se fac toate jocurile. Discuţia nu se va termina nici măcar în iunie, mulţi îşi amintesc că în 2014 au mai fost necesare încă două Summit-uri extraordinare pentru lămurirea situaţiei,

Şi pentru noi? Ce va vrea Dumnezeu. Aveţi cumva vreo altă idee?