Nu i-a ajuns că a trecut prin PCR, loc unde a fost, mai mult ca sigur, membru de frunte, altminteri nu putea să deţină nici măcar poziţia de om de serviciu în Ministerul de Externe ceauşist, iar dl. Meleşcanu a îndeplinit pe acolo funcţii mult mai înalte şi, din câte se spune, a primit chiar şi însărcinări obscure.  După ce PCR s-a aneantizat, dl. Meleşcanu şi-a acordat o perioadă de reflecţie, iar pe urmă- ce să vezi?- a devenit încă şi mai năvalnic şi cu tinereţe mai inepuizabilă decât personajul principal dintr-un celebru basm al lui Petre Ispirescu.

A stat până i-a fost bine în PDSR-ul domnului Iliescu, pe urmă a creat Alianţa pentru România pe care a vândut-o la un preţ mănos la care s-au mai adăugat şi o funcţie de vicepreşedinte şi câteva posturi de ministru liberalilor pe vremea când aceştia îl aveau în frunte pe dl. Călin Popescu-Tăriceanu, a fost director SIE, pe urmă a bătut palma cu dl. Victor Ponta, s-a reîmprietenit cu dl. Tăriceanu şi a aterizat în ALDE, ocazie cu care a primit cadou un post de senator, a fost chiar preşedintele Senatului.

În vară, dl. Meleşcanu iar s-a supărat pe toţi şi pe toate, a demisionat din ALDE şi a inventat un partid căruia i-a devenit chiar preşedinte. Respectiva invenţie politică ce se cheamă Forţa Naţională are statut de partid parlamentar, motiv pentru care primeşte lunar de la bugetul de Stat 20.000 de euro.

În urmă cu vreo două săptămâni, dl. Meleşcanu i-a lăsat de izbelişte pe d-na Graţiela Gavrilescu şi pe domnii Alexandru Băişanu şi Marian Cucşa, colegii lui de Parlament şi de barcă politică, şi a anunţat viteaz, vibrant şi cu spirit de sacrificiu că se duce să lupte eroic alături de popor. Asta neînsemnând, desigur, că ar renunţa la postul lui de senator- chiar poţi să renunţi aşa uşor la vreo 3000 de euro pe lună?- ori la nenumăratele lui pensii şi indemnizaţii. Nici partidul fantomă creat de dl. Meleşcanu nu o va duce pe mai departe prost. Va primi nederanjat de nimeni bănişorii, cei 20.000 de euro lunar, fiindcă aşa prevede legea şi pentru că- nu-i aşa?- democraţia costă.

În acest timp, PNL, partid aflat la guvernare, o dă din colţ în colţ. Ştie că odată şi odată tot se va termina cu pandemia şi cetăţenii vor fi chemaţi la urne. Nu ştie cui să îi facă pe plac. Privaţilor sau bugetarilor. Privaţii sunt marcaţi pe viaţă de doctrina Băsescu a graşilor care stau în spatele slabilor, aşa că în numele unei pretinse solidarităţi cer, ca pe vremea luptei de clasă, tăierea salariilor bugetarilor. Numai că bugetarii sunt mulţi, prin unele locuri mult prea mulţi, şi unde mai pui că şi ei votează. Iar bugetarii nu înseamnă doar personalul sanitar, medicii, profesorii, poliţiştii,  cei din Administraţie, uneori băgătorii de seamă şi ajutoarele lor, ci şi cei cocoţaţi în funcţii mănoase unde şi PNL trebuie să îşi plaseze militanţii şi clientela politică. 

Această Zoe, Zoe, fii bărbată! a PNL- am numit-o pe doamna Violeta Alexandru, fostă Bau!- parlamentarul Florin Roman, care îşi poate da chiar un doctorat în arta de a fi penibil, ministrul Florin Vasile Cîţu despre care mă abţin să mai spun ceva, lor alăturându-li-se recent şi alt ministru, dl. Virgil Popescu ot Craiova, vorbesc ca să se afle în treabă. Cer solidaritate, cer tăierea salariilor, sunt fideli luptei de clasă. Respectivii sunt contrazişi de premierul Ludovic Orban.

Nici unuia nu-i trece prin gând să aducă vorba despre solidaritate din partea parlamentarilor ori despre reducerea subvenţiei acordate partidelor politice. Nu o face nici nevroticul domn Robert Turcescu care vrea, în schimb, plafonarea salariilor. Aceasta, deşi e greu de spus ce reprezentare mai are în teritoriu firavul PMP.

Concluzia se găseşte în fabula lui Grigore Alexandrescu. Noi vreme egalitate, dar nu pentru căţei.

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor vânătorul/d.c., lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy. 

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro