Noi suntem vinovaţii

Noi suntem vinovaţi (mă rog, imensa noastră majoritate), fiindcă suntem exact ca politicienii pe care dăm vina. Noi suntem asemenea lor, iar atunci când cineva vine să facă treabă, să îndrepte lucrurile, îl dăm jos sau îi susţinem pe acei care îl dau jos, deoarece măsurile de îndreptare a lucrurilor (îndreptarea lor) ne sunt în dezavantaj, nu ne convin.

Vrem, bunăoară, să se confişte averile ilicite ale politicienilor, dar numai ale lor, nu şi ale noastre. Vrem să fie anulate diplomele şi titlurile academice ale politicienilor, dar ale noastre şi ale celor din familia noastră să rămână valabile. Vrem ca ei să nu mai ia şpăgi, însă noi să luăm în continuare ca poliţişti, medici, profesori, procurori, judecători, funcţionari, "naşi" de tren, meseriaşi, preoţi etc. Vrem ca politicienii să nu-şi mai angajeze membrii familiei în fel de fel de posturi, dar noi să apelăm la pile, relaţii, şpăgi pentru a-i angaja pe ai noştri. Vrem ca politicienii şi oamenii de afaceri să nu mai facă afaceri cu statul, dar noi să buzunărim statul prin sinecuri şi motive "înalte", cum ar fi, bunăoară, "cultura", "imaginea României în lume" (adică prieteni, ”cumetri”, ”clienţi”) etc. ― "vrăjeală", adică, efect zero. Vedem imediat cât de proşti/analfabeţi sunt politicienii, dar nu vedem nimic când e vorba de noi sau de copiii noştri. Ne deranjează "cumetriile" şi ipocriziile lor, însă agreăm, din plin, "horele" şi slugărniciile noastre. Iar această listă continuă în voie.

Aceasta este marea problemă a ruinei româneşti, de asta SUNTEM VINOVAŢI şi de asta niciodată nu se va schimba nimic, fiindcă acea SCHIMBARE depinde de SCHIMBAREA NOASTRĂ, or noi nu vrem să ne schimbăm, fiindcă, în realitate, nici schimbarea n-o vrem. Pentru noi schimbarea înseamnă să rămânem exact cum suntem, însă s-o ducem bine şi să avem salarii cât câştigurile lui Ţiriac ― şi nici atunci nu am fi mulţumiţi: ba am fi nemulţumiţi fiindcă unii au la fel de mult ca noi, ba că sunt la fel de "geniali" ca noi, ba am dori să mai fim şi noi şefii unui domeniu sau altul, ba am dori să fim noi conducătorii ţării, ca să arătăm noi vecinului şi tuturor celor care ne-au privit chiorâş, pe vremea când eram milogi, trâmbiţând "schimbarea", cine suntem noi.

Dictaturile (cum, de altfel, şi Mafia, în Italia ― lucru mai puţin ştiut) au apărut, în momente de criză, în spiritul binelui, invocând îndreptarea lucrurilor, justiţia, promiţând prosperitatea şi traiul pe vătrai, cu sprijinul şi sub aplauzele mulţimii, adică ale "noastre", iar apoi ştim cu toţii ce s-a întâmplat. Mă tem să nu se repete, în curând, tragedia, chiar dacă altfel cosmetizată ― mai ales că nici situaţia internaţională nu e prea roz. Pentru mulţi pare imposibil, uitând că şi atunci când au mai fost tot imposibile păreau. ...Şi, la o adică, cine ar fi vinovaţii?