Nevoia unei strategii de stăvilire a antidemocraţiei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă FOTO Mediafax
Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă FOTO Mediafax

Prin contact intens cu Apusul, românii au învăţat virtuţile civismului şi luptei pentru demnitate, jalonând calea adecvării la modernitate şi democraţie. Regimul Dragnea îi întoarce din drum. Cum să i se replice eficient?

Românii au încetat să fie cuminţi, aşa cum au stat veacuri la rând, refugiindu-se disciplinat din faţa urgiilor, a năvălitorilor, în munţi, în fatalism şi în rezistenţă la istorie, la civilizaţie şi la schimbările pe care le implică ambele.

Contactul cu Apusul i-a schimbat şi modernizat, mai întâi la nivelul elitelor. Mai nou, la al maselor. Prea puţini se mai lasă uşor prostiţi de invocarea parlamentarismului, când se simt supuşi dictaturii majorităţii parlamentare. Dar organizarea şi eficientizarea rezistenţei colective la tentativele întoarcerii ţării în evul ei mediu mai lasă mult de dorit. 

Prin cei mai buni şi prosperi fii ai neamului, trimişi de boierime să studieze în Apus, românii au făcut cunoştinţă, de la finele veacului al XVIII-lea încoace, cu modernizarea, calea regală menită să confere naţiunii şansa de a supravieţui unor timpuri, lupte şi pariuri tot mai complexe.


Or, modernizarea nu e nicăieri un drum lesnicios. Cu atât mai puţin într-un spaţiu încă masiv adumbrit de tipicul obscurantism răsăritean, documentat de frecvenţa târâtului pe coate şi în genunchi, care, în absenţa unei educaţii pasabile, continuă să le furnizeze fundamentaliştilor, adepţilor magiei şi superstiţioşilor un înălţător sentiment de forţă şi de superioritate.

În fapt, proiectul modernizării e extraordinar de dificil, după cum a reieşit din ecourile, căderile şi reculurile ideologice, sociale şi politice generate de stresul adaptării şi adecvării la o lume tot mai tehnică, etnic şi religios tot mai amestecată, mai puternic angrenată în procesul globalizării şi, deci, tot mai complexă. De la Primul Război Mondial încoace istoria s-a văzut în repetate rânduri mutilată de căderi în hău.

Nu întâmplător, veacul al XX-lea a devenit, mai întâi în Rusia şi estul Europei, iar apoi în vest şi în afara Bătrânului Continent evul celor mai ample, mai crude şi mai sângeroase reacţii antimodernizatoare. Ele au iscat, în mare măsură, hecatombele de victime ale nazismului şi ale comunismului.

Iar mai nou, ale islamismului. Azi ar trebui să fim perfect edificaţi în legătură cu pericolul uriaş şi caracterul antiuman al tuturor formelor de dictatură şi sistem totalitar. Dar pare că nu învăţăm decât extrem de lent din tristul nostru trecut.

Dacă PSD şi Dragnea au învăţat ceva de la CDU şi guvernul Merkel e lecţia menţinerii la putere prin preluarea obsesiilor, temelor şi memelor opoziţiei.

Ce face oare PSD-ul să suporte la nesfârşit aroganţa şi insolenţa dictatorială a regimului Dragnea, un executiv condus de un infractor, care, în absenţa oricărei urgenţe, dă ordonanţe de urgenţă, menite, vădit, să distrugă DNA şi magistratura, ca să-l scape pe tiran şi să izbăvească oligarhia de urmărirea penală pentru delicte de drept comun? Ce împiedică societatea românească să se elibereze de un astfel de regim?

La mijloc sunt, desigur, confuziile privind modernitatea, care nu priveşte doar, sau în primul rând, progresul tehnic. La mijloc sunt ADN-ul de partid-stat şi mentalitatea totalitară a multor membri ai PSD. În cauză este şi complicitatea multora cu grupări neototalitare care le promit salvarea de riscurile inerente modernităţii. În chestiune sunt, în fine, lideri şi structuri de stat marcate de arivism, de laşitate, de nepăsarea faţă de binele comun, faţă de libertăţile naţiunii care nu există decât în şi prin drepturi garantate şi egale pentru toţi. 

În toate acestea se ascunde însă şi ispita de accepta ca pe o fatalitate, dacă nu şi de a admira, chiar, pervertirea şmecheră a modernităţii. Şi a democraţiei pe care o implică.

E halucinantă capacitatea celor mai ticăloşi politicieni de a o copia şi mima, de a pretinde că şi-ar fi asumat-o, în timp ce, adorându-i doar gadgeturile tehnice, practică o impostură uneori subtilă, alteori deşanţată.

Dacă PSD şi Dragnea au învăţat ceva de la CDU şi guvernul Merkel e lecţia menţinerii la putere prin preluarea obsesiilor, temelor şi memelor opoziţiei. Angela Merkel a practicat această abilă tactică de anihilare a opoziţiei prin îmbrăţişarea ei mulţi ani, cu incontestabil succes.

Cuplată cu atracţia exercitată în epoci dificile de doctrine identitare, eficienţa electorală a acestei tactici a sfârşit prin a arunca în aer eşichierul politic german şi prin a distruge social-democraţia, permiţând prima apariţie postbelică, la dreapta creştin-democraţiei, a unui partid în stare să adune un număr considerabil şi semnificativ de voturi ale extremei drepte.

Or, populiştii europeni, între care şi mai-marii PSD, se pricep chiar mai bine la politici identitare şi la mimarea democraţiei întru anihilarea opoziţiei decât partidele democratice apusene care, în căutare de alegători noi, s-au lăsat atrase şi contaminate de politicianism, relativism şi postmodernism.

Populiştii polonezi de dreapta au descoperit politicile sociale. Iar PSD, un partid nominal de stânga, a reactualizat clişeele ultranaţionaliste, protocronismul, ortodoxismul şi naţional-comunismul, care au împins cândva România Mare spre ciopârţirea ei, iar pe cea împuţinată în încremenirea antimodernă a ceauşismului. 

Ce e, prin urmare, în joc, în România contemporană? O miză nu foarte diferită de a Arabiei Saudite. Riadul e un actor global care, pe de o parte, încearcă, prin noua sa conducere, să se înnoiască moral, politic şi economic, prin dezvoltare, liberalizare şi despărţirea de ţiţei, ca temei unic al prosperităţii sale. Dar, pe de alta, saudiţii eşuează, iată, în crime de epocă de piatră siderând o lume întreagă, precum asasinarea absolut revoltătoare, dar încă relativ misterioasă, într-un consulat al Riadului, a unui jurnalist critic precum Jamal Kashoggi.

Va supravieţui societatea saudită încercărilor prin care trece regional şi global? Dar cea românească? Există, între ele, diferenţe majore. Dar şi tulburătoare paralele. Precum şi o frapantă convergenţă. Ambele se luptă cu sarcini nerezolvate, sau rău soluţionate, legate de modernizare.

În baza unei speranţe doar parţial onorate de modernizare, România a fost admisă în UE şi NATO. Dar, de când regimul Dragnea îi pulverizează justiţia independentă şi statul de drept, i s-a imprimat ţării o traiectorie care-i micşorează perceptibil distanţa faţă de Turcia lui Edogan (alt stat NATO, ale cărui valori nu prea mai pot fi calificate drept compatibile cu ale alianţei nord-atlantice) faţă de Rusia lui Putin şi faţă de tiranii islamiste, precum cea saudită.

Ura generată de modernizare şi dificultăţile inerente transformării societăţii dintr-o obşte primitivă, închisă, condusă prin forţă, superbie şi umilinţa asumării de către supuşi semianalfabeţi ai robiei, într-una performantă, democratică, alcătuită din cetăţeni liberi, educaţi şi critici sunt enorme.

E nevoie de o strategie activă şi colectivă de rezistenţă în stare să stăvilească aparent copleşitoarea antidemocraţie românească.

Dar efortul combaterii lor riguroase îmi pare vital. N-ajută, în acest scop, greutăţile proprii prin care trec, pe moment, democraţiile apusene. Îi avantajează în schimb, pe democraţi, globalizarea, emigrările, digitalizarea, reţelele de socializare. Ele au intensificat atât de mult contactul românilor cu libertatea şi cu democraţiile autentice, încât tot mai mulţi sunt în stare să înţeleagă şi să demascheze rapid mecanismele avalanşei antidemocratice la care PSD supune societatea românească.

Dar n-ajunge ca oamenii să priceapă răul, adesea insidios, care li se face. Să deplângă, bunăoară, distrugerea DNA şi a procurorului instrumentând nefăcutele unui Dragnea. Nu e cazul să se mulţumească să înţeleagă virtuţile civismului şi luptei pentru demnitate, jalonând calea adecvării la modernitate, democraţie şi stat de drept, ori faptul că regimul Dragnea încearcă să-i întoarcă din drum. Nu e destul să regrete şi să ia peste picior arghirofilia, corupţia, sau inversiunea moral-politică a unor ierarhi. Nu e suficient să-şi bată joc de gafele premierului-marionetă şi să ceară pedepsirea jandarmilor gazând şi maltratând protestatari.

Românii au nevoie de mai mult decât de o atitudine perpetuu reactivă, amendând punctual o putere şi instituţii crapuloase, care-i atacă mai rău decât orice cotropiri din trecut. 

E nevoie de o mobilizare sistematică a facultăţilor şi resurselor etice şi critice ale naţiunii, de coerenţă, eficienţă, unire şi solidaritate consecventă în apărarea independenţei justiţiei, a dreptului la liberă exprimare, a dreptului la protest spontan şi, fireşte, la un stat de drept demn de acest nume. Şi e nevoie de o strategie activă şi colectivă de rezistenţă în stare să stăvilească aparent copleşitoarea antidemocraţie românească.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite