Nevoia de a reveni la fundamentele marii politici în perioade de turbulenţă: Marea Strategie a României

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Suntem într-o perioadă de turbulenţe majore, de impredictibilitate, de incertitudine a evoluţiilor, iar tectonicitatea crescută la nivel internaţional sperie pieţele, investitorii şi consumatorii. Cu atât mai mult după ce a fost chestionată însăşi ideea de leadership global, de guvernanţă, de capacitate a politicienilor de pe toate meridianele de a conduce şi planifica globalizarea.

Liderii politici din toată lumea au fost făcuţi responsabili de criza economică, de lipsa de reglementare adecvată, prevenire sau sancţionare a elitei financiare direct răspunzătore, ba chiar de conivenţă şi pactizare cu cei vinovaţi, mulţi dintre ei beneficiari ai bonusurilor şi dividendelor crizei.

În asemenea perioade, atunci când nu ştii cum să procedezi, iar experienţele trecute par să-şi fi epuizat posibilităţile, e momentul revenirii la fundamente, la teorie. Iar teoria vorbeşte despre nevoia de a gestiona eficient resursele în domenii de activitate ale societăţii pe baza unor strategii, iar toate acestea să fie subsumate ideii de Mare Strategie. E cazul ca şi România să dezvolte o Mare Strategie? Suntem capabili să o elaborăm? Nu cumva o facem degeaba, dacă nu o putem aplica? Nu mai puţine întrebări la care clasa politică dezvoltată după 22 de ani de tranziţie şi 5 ani de la intrarea în Uniunea Europeană trebuie să formuleze răspunsuri adecvate şi credibile. Iar aici nu mai ajută înclinaţia de a decide cu ochii la sondaje sau la mass-media.

E cazul ca şi România să dezvolte o Mare Strategie? Suntem capabili să o elaborăm? Nu cumva o facem degeaba, dacă nu o putem aplica?

1. În spaţiul teoretic: Marea Strategie

Instrumentele unei asemenea întreprinderi sunt teoriile despre o Mare Strategie. Formula cea mai adecvată pare revenirea la clasici. Conceptele unei Mari Strategii originează la Tucidide, „Istoria Războaielor Peloponesiace”, care se alătură lucrărilor lui Sun Tzu, „Arta Războiului” şi Clausewitz, „Despre Război”.

În ciuda schimbării condiţiilor materiale şi tehnologice, logica conflictului între entităţi organizate – în căutarea securităţii lor – este constantă, de unde şi crearea şi aplicarea de strategii. Chiar şi erorile sunt repetate în istorie – supraextindere, subestimarea adversarului etc. Le găsim în toate istoriile militare, în toate descrierile derulării războaielor şi marilor bătălii din epoca antică, evul mediu, epoca modernă şi până la strategia americană a celor două războaie şi jumătate, care a subliniat lipsa capacităţii de a purta două războaie lungi concomitent şi impactul acestei situaţii asupra unei mari naţiuni nu numai din punct de vedere economic, dar şi moral, politic, emoţional şi social.

Louis Halle susţinea fără rest faptul că Tucidide nu a scris numai istoria războaielor peloponesiace, ci şi pe cea a războaielor napoleoniene, a celor două războaie mondiale şi a războiului rece deopotrivă[1]. Azi vorbim despre „discontinuităţile în politica internaţională”[2] şi despre „transformarea politicii globale”[3] dar e greu să-l contrazicem pe Robert Gilpin când susţine că „relaţiile internaţionale continuă să fie o luptă recurentă pentru bunăstare şi putere între actori independenţi într-o stare de anarhie. Istoria clasică a lui Tucidide este atât un ghid al comportamentului statelor astăzi ca atunci când a fost scrisă, în secolul 5 înaintea erei noastre”.[4]

Tucidide

Tucidide (foto dreapta) a fost părintele Relaţiilor Internaţionale. El a creat pentru prima oară teoria complexă a unei Mari Strategii – o teorie comprehensivă a modului în care statele îşi asigură securitatea, încorporând factori precum cei economici, diplomatici, militari, tehnologici, demografici, psihologici şi de altă categorie de care depinde securitatea (nu numai componenta militară). Conceptele şi înţelesurile sunt în formule ale epocii, dar pot fi traduse în concepte şi mecanisme actuale.[5] În acelaşi timp, „există o unitate a tuturor experienţelor strategice în toate perioadele istoriei pentru că nimic vital în ceea ce priveşte mecanismele de dezvoltare ale războiului sau strategia nu   s-a schimbat”[6].

Aceste susţineri ne-au făcut ca, la abordarea teoretică a elementelor unei Mari Strategii să ne raportăm la cartea lui Athanassios G. Platias şi Constantinos Koliopoulos „Thucidides on Strategy. Grand Strategies in the Peloponnesian War and their Relevance Today” apărută la Columbia University Press, New York, 2010[7], care încearcă să demonstreze, într-o abordare vizibil pro domo, dar puternic susţinută de argumente şi referinţe, realitatea faptului că toate conceptele unei Mari Strategii le regăsim în analiza făcută de Tucidide Războaielor Peloponesiace. În plus, l-am cunoscut pe Athanassios G. Platias a cărui pasiune şi elocinţă o apreciem ca şi rezultat al muncii sale, chiar dacă e situată în spaţiul apărării unor valori ale Greciei culturale în momente istorice în care imaginea ţării sale este afectată de poziţia ei în cadrul crizei datoriilor suverane.

Conceptul de Mare Strategie e unul derivat din ştiinţa militară, acolo unde a fost introdus în premieră. Doar că atunci când s-a făcut generalizarea utilizării tuturor mijloacelor disponibile pentru a atinge un anumit scop, indiferent de zona din care provin aceste mijloace, sinteza s-a dovedit mai complicată: o Mare Strategie nu e realizată prin cumularea unor strategii pe diferite domenii şi compunerea lor relativă, ci vorbim despre arta de a defini postura strategică a unei ţări, organizaţii internaţionale, alianţă, precum şi de a utiliza toate mijloacele provenind din diferitele instrumente şi domenii avute la dispoziţie pentru a realiza această postură strategică.

O Mare Strategie înseamnă a stabili nivelul de ambiţie şi capacitatea de acţiune în funcţie de mediul internaţional, de locaţia sa geografică, de contextul evoluţiilor de moment, de resursele sale, de oportunităţile ivite la un moment dat şi capacitatea de a le valorifica,  însă şi de propriile vulnerabilităţi pe care trebuie să şi le estompeze. Marea Strategie depinde de capacitatea de a răspunde adecvat sumei de ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi pe care le percepe în sensul definiţiei mai largi a securităţii din cadrul Şcolii de la Copenhaga a lui Barry Buzan, cu 5 domenii ale acesteia – militar, politic, economic, social şi de mediu – şi trei nivele de obiecte de „securitizat” – statul şi instituţiile, societatea şi individul.

Deci abordarea integrată face ca o Mare Strategie să nu însemne suprapunerea unor strategii sectoriale, ci un proiect de postură a unei ţărio viziune adecvată cu resursele şi instrumentele la dispoziţie, satisfăcând un nivel de ambiţie potrivit, din care se pot extrage ulterior elementele unor strategii sectoriale. Diferenţa fundamentală este că, în cazul unei Mari Strategii, obiectivele sunt generale şi se pot atinge utilizând o combinaţie de mijloace venind din diferite sfere şi domenii – diplomaţie, militar, descurajare, economie etc. – fiecare dintre ele, şi nu se realizează prin sumarea sau compunerea simplă a unor strategii sectoriale prestabilite, cu obiective sectoriale ce pot fi atinse fiecare cu mijloacele sectorului, domeniului în care sunt concepute.

Conceptul de Mare Strategie a apărut târziu, dar ideile aferente şi gândirea existau din Antichitate şi de la clasici, de unde şi relativa impunitate de a prezenta ideea sintezei actuale instituţionale europene a politicii externe, securităţii şi apărării ca un prim rezultat instituţional al unei Mari Strategii. Tot aşa cum şi teoriile lui Joseph Nye Jr. despre componentele hard power – soft power, sinteza realizată ulterior – şi cea mai la modă în cadrul NATO – de smart power sau conceptul de comprehensive approach ca reflectări ale rezultatelor crizei sunt greu de asumat ca priorităţi sau exemple primordiale de aplicare a unei Mari Strategii, chiar dacă criza pomenită a obligat utilizarea mai judicioasă a resurselor şi combinarea intervenţiei tuturor categoriilor de instituţii pentru a obţine un efort mult mai eficient şi a dat naştere conceptelor teoretico-aplicative de mai sus.

În fapt, toate aceste componente sunt elemente de Mare Strategie ale unor entităţi – una post-modernă, Uniunea Europeană, una o Alianţă politico-militară cu bază comună de valori – Alianţa Nord Atlantică – ce încep să-şi definească Mari Strategii proprii dincolo de cele naţionale sau cele sectoriale, cu dificultăţile pe care sinteza diferitelor domenii şi instituţii implicate le creează, alături de complicata formulă de adoptare a deciziilor la nivelul fiecăreia dintre instituţii. De exemplu, în cazul abordării complete şi complexe – comprehensive approach, e nevoie de crearea unei interfeţe de comunicare în teatrul de operaţiuni între culturi diferite: cea militară, cea birocratic-instituţională publică, cea academică şi de cercetare, cea neguvernamentală a voluntarilor, cea corporatistă şi de afaceri. Iar aceasta pentru ca toate entităţile să poată comunica şi să înţeleagă modul de gândire şi raţiunea celorlalţi.

Marea Strategie este nivelul cel mai de sus al strategiei şi se referă la utilizarea tuturor mijloacelor la îndemână la dispoziţia unui stat (actor organizat) pentru a atinge obiectivele stabilite de către leadership-ul politic în faţa unui conflict existent sau potenţial.

Deci Marea Strategie nu e o sumare a Strategiei Militare, Strategiei de Politică Externă, Strategiei economice, Strategiei Energetice, Strategiei de construcţie a infrastructurii critice etc. Ci din Marea Strategie se extrage chintesenţa viziunii şi ambiţiei unei structuri coordonate politic pentru atingerea fiecărui obiectiv în parte, elementele strategice ale fiecărui domeniu în parte.

Marea Strategie este nivelul cel mai de sus al strategiei şi se referă la utilizarea tuturor mijloacelor la îndemână – militare, economice, diplomatice, de intelligence, securitate etc. – la dispoziţia unui stat (actor organizat) pentru a atinge obiectivele stabilite de către leadership-ul politic în faţa unui conflict existent sau potenţial. Marea Strategie e formulată de către acesta şi se referă la elementele războiului şi păcii. Marea Strategie stabileşte dacă statele declanşează un război pentru   a-şi atinge obiectivele şi aliniază strategia militară cu politica, diplomaţia, strategia economică care fac parte din efortul de război, armonizându-le în aşa fel încât nici una dintre aceste strategii să nu aibă impact negativ asupra alteia[8].

Marea Strategie e influenţată pe scară largă de context – structura sistemului internaţional, de echilibrul de putere internaţional, de scena diplomatică internaţională, de trendurile economiei globale. O Mare Strategia acoperă pe deplin tot spaţiul suveran şi populaţia, foloseşte toate mijloacele naţionale şi trebuie să-şi asigure o legitimitate internă.

Elaborarea suplimentară a teoriei unei Mari Strategii[9] duce la abordarea modului în care un stat, organizaţie sau actor internaţional îşi poate produce securitate sieşi, pentru a asigura prezervarea suveranităţii, integrităţii teritoriale, independenţei politice şi poziţia de putere relativă.[10] Modul în care statele îşi asigură securitatea reprezintă miezul unei Mari Strategii iar testul suprem al acesteia este dat de măsura în care reuşesc (practic validitatea unei Mari Strategii poate fi testată empiric). De aceea, esenţa unei mari Strategii se regăseşte în Strategia Naţională de Securitate, în situaţia unui stat; în cadrul unui Concept Strategic – în cea a NATO; în cazul altor formule de Strategii – la organizaţiile internaţionale ce au o conştiinţă de sine, o structură proprie, un grad de independenţă instituţională faţă de statele membre şi o voinţă ce se poate manifesta.

Lidell Hart a formulat descrierea mijloacelor pe care le are la dispoziţie o Mare Strategie în timp de pace sau război[11]:

„Rolul Strategiei este să coordoneze şi să dirijeze resursele naţiunii pentru atingerea obiectivului politic prin politici specifice: să calculeze resursele economice şi umane pentru a susţine serviciile legate de lupta armată, să evalueze resursele morale pentru a menţine spiritul de voinţă al unei naţiuni, care este şi el indispensabil. O mare Strategie reglementează relaţia între resurse, servicii şi industrii. Puterea de luptă e doar un instrument al unei mari strategii, care trebuie să ia în consideraţie şi presiunea financiară, diplomatică, comercială, etică pentru a slăbi voinţa oponentului”.[12]

Componentele nemilitare[13] ale unei Mari Strategii sunt cel puţin la fel de importante precum cele militare. Diplomaţia reprezintă o asemenea componentă care contribuie prin asigurarea de aliaţi, limitarea numărului de potenţiali inamici sau izolarea diplomatică a acestora.[14]. O altă componentă este cea de intelligence care oferă posibilitatea de identificare a oportunităţilor prezente şi viitoare şi valorificarea lor, o capabilitate care poate duce la rezultate extraordinare, în paralel cu limitarea propriilor vulnerabilităţi ce pot fi valorificate de către terţi.

Componenta economică a unei Mari Strategii joacă un rol relevant în securitatea naţională în două moduri: susţinând efortul militar, achiziţia de arme şi mobilizarea pe perioade importante, precum şi prin susţinerea diplomaţiei, finanţând grupuri influente în alte ţări sau prin construirea unei capacităţi independente de a acorda ajutor economic unor state terţe sau a purta un război economic[15] cu acestea. Existenţa unei baze economice solide nu asigură însă garanţia succesului: perşii au fost învinşi de greci, Imperiul Roman de către barbari şi migratori, iar Napoleon a pierdut în Rusia.

paul kennedy

Paul Kennedy (dreapta, foto US Naval War College), în „Grand Strategies in War and Peace”, identifica 4 condiţii care pot determina nivelul de succes[16] al unei Mari Strategii:

evaluarea mediului-cadrului-sistemului internaţional în care se dezvoltă o mare strategie sau mari strategii ale terţilor şi din care se desprind ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile;

identificarea scopurilor unei Mari Strategii, în baza mijloacelor necesare, ameninţări existente, constrângeri şi oportunităţi. Prioritizarea între diferite scopuri şi niveluri de ambiţie este relevantă, iar evitarea supraîntinderii este o măsură a calităţii unei Mari Strategii;

alocarea resurselor pentru a realiza o Mare Strategie. Mijloacele trebuie să fie adecvate ţelurilor propuse, în vederea utilizării judicioase, eficace, şi evitarea risipirii fondurilor, aşa cum nu e realistă nici lansarea unui actor în obţinerea unor scopuri ce reclamă mult mai multe resurse. Evitarea redundanţei instrumentelor şi a inadecvării mijloacelor alese este un scop al oricărei Mari Strategii;

crearea imaginii unei Mari Strategii, atât la nivel extern, internaţional, cât şi la nivel intern. Societatea şi toate componentele puterii şi administraţiei trebuie să susţină, prin propriile activităţi, Marea Strategie, iar aceasta să fie legitimă în ochii comunităţii internaţionale, adică Marea Strategie să fie acceptabilă pe plan intern şi extern.

Dacă acestea sunt testele cruciale ale unei Mari Strategii, Athanassios G. Platias mai identifică, pornind de la un studiu grec al Marii Strategii în Imperiul Bizantin, alte 5 criterii ce validează evaluarea acesteia[17]:

1. adecvarea externă la mediul politic extern şi intern al ţării;

2. adecvarea obiectivelor cu resursele:  în ce măsură obiectivele şi nivelul de ambiţie al unui stat sau actor coincid cu resursele de care dispune pentru a le atinge;

3. criteriul eficienţei: utilizarea cu maximă eficacitate şi eficienţă a resurselor disponibile într-o evaluare costuri-beneficii, în vederea stabilirii strategiei optime;

4. criteriul coerenţei interne a Marii Strategii: evitarea incompatibilităţii şi completitudinii Marii Strategii. Ea trebuie să fie o teorie, în sens logic, cu un set de axiome care să verifice non-contradictorialitatea şi completitudinea propoziţiilor logice ce se pot deduce din sistemul de axiome propus;

5. criteriul durabilităţii erorilor: capacitatea de a adapta Marea Strategie la anumite erori incidentale ce pot apărea fără a altera fundamental structura şi conţinutul unei mari strategii.

FOTO Adevărul

image

2. O Mare Strategie pentru România?

În acest context pare o întreprindere temerară dacă nu imposibilă de-a dreptul să elaborezi o Mare Strategie pentru România. Pe de altă parte, ne permitem să nu o elaborăm astăzi? Dacă până în 2007, Marea Strategie era clar stabilită de reconectarea la Occidentul de care fusesem despărţiţi 40 de ani, de dezideratele aderării la NATO şi Uniunea Europeană, atât atingerea acestor ţinte cât şi nevoia unor trasee de perspectivă – dar mai ales dezvoltările din arena internaţională – nu ne mai permit să evităm acest demers.

Fireşte că orice demers de elaborare a unei Mari Strategii e unul care implică, vrem nu vrem, o susţinere politică bipartizană. În perspectiva perioadei de coabitare pe care o traversăm, cred că un asemenea proiect naţional, pornit la nivel de experţi şi susţinut la nivel politic bipartizan, reprezintă un proiect ce poate să acopere prăpastia creată între cele două componente ale puterii politice, aflate în putere şi opoziţie. Mai mult, reconfigurarea coeziunii societale la nivel naţional este absolut obligatorie în această perioadă şi în contextul crizelor posibile ce se întrevăd deja la orizont.

Ţintele sunt mult mai relevante decât cele prezente: nu e vorba numai să decidem postura strategică a României, liniile directoare ale unei Mari Strategii Naţionale, nivelul de ambiţie şi recursul la resurse într-un format integrat, la nivel naţional. E vorba aici despre o acţiune fundamentală de atragere în spaţiul politic şi în contextul funcţiei publice a produselor cele mai înalte ale educaţiei românilor ce au ales să rămână în ţară sau să-i atragem pe cei ce trăiesc în străinătate pentru a putea asigura avantajul competitiv în raportul cu slujbele din străinătate, cu cele din marile companii sau din companiile private din România. Şi spaţiul public, şi funcţia publică, şi spaţiul politic, şi funcţiile reprezentative trebuie să poată beneficia de români cu o pregătire deosebită, capabili de viziune, de asumarea opţiunilor politice, profesionişti şi capabili să conducă România în condiţiile contemporane.

Nu e vorba despre un proiect de ţară, nu e vorba doar despre adaptarea şi supravieţuirea în lumea contemporană.

O Mare Strategie, am văzut-o, este despre maximizarea avantajelor, valorificarea oportunităţilor şi diminuarea vulnerabilităţilor. Este cazul ca o asemenea întreprindere să ajungă şi în România, chiar şi pentru a utiliza mai eficient resursele, dar şi pentru a ne croi un viitor în lumea contemporană, a consolida o poziţie în spaţiul euro-atlantic şi a desena liniile directoare ale evoluţiei ţării în următoarele decade. E o responsabilitate împărţită a întregii clase politice, a lumii academice, a structurilor economice şi a întregii societăţi.

Am pledat întotdeauna pentru nevoia de o Mare Strategie pentru România. Nu e vorba despre un proiect de ţară, nu e vorba doar despre adaptarea şi supravieţuirea în lumea contemporană, ci este nevoia de a avea ţinte şi obiective majore de natură securitară, ci şi de a avea resursele în atingerea acestor obiective, de a avea clar nivelul de ambiţie adecvat şi coerent, obiective comune stabilite deasupra politicului şi dincolo de el, asumat de către toată clasa politică, societatea civilă, mass media, pentru a da liniile directoare a ceea ce trebuie salvgardat în orice moment din valori, interese şi obiective pe termen lung ale României.

3. Revenirea la Marea Strategie: prioritizare, flexibilitate strategică şi construcţie a instrumentarului operativ şi de putere

Context:

Trump Florida capturaTimesLive

La nivel internaţional se petrec reaşezări majore şi rapide, realinieri şi angajamente de natură strategică pe picior, care bulversează evaluările, relativizează analizele şi reconfigurează poziţiile strategice ale tuturor actorilor. Rusia a înregistrat un hiperactivism de vată profitând de perioada de temporizare strategică americană dată de viitoarele alegeri prezidenţiale în care se implică (sau pretinde public că se implică) de partea lui Donald Trump (foto dreapta). De asemenea, problemele post-Brexit, scăderea de credibilitate a reponsabililor şi decidenţilor europeni şi vacanţa Comisiei din luna august au dat spaţiu de manifestare liber Moscovei.

Rusia a profitat şi de tensiunile Turcia-SUA (date de extrădarea lui Fetullah Gulen şi pretinsa implicare americană – sau abţinere de la dezvăluirea pregătirilor tentativei de lovitură de stat) Turcia-NATO (date de retragerea bateriilor Patriot de le frontiera sudică chiar înainte de episodul tensiunilor turco-ruse) şi Turcia-UE (date de nerespectarea angajamentelor UE şi forţarea modificărilor din legea antiteroristă, plus de aprecierile unor lideri ai statelor europene despre acţiunile lui Erdogan post tentativa de puci).

Viteza schimburilor de întâlniri strategice, contacte directe şi discuţii telefonice care implică Rusia marchează hiperactivismul diplomatic ce dublează activismul de natură militară – exerciţii neanunţate, dotări cu armamente noi, strategii de atac şi demonstraţii de forţă – precum şi activismul de natura războiului informaţional, îndreptat erga omnes, şi care a ajuns la nivelul testării implicării în campania electorală a SUA – prin controlul cu ajutorul unor false platforme conservatoare a unei părţi a electoratului lui Donald Trump şi implicarea cvasi-deschisă împotriva candidaturii democrate.

Abordarea României în context

Este momentul ca România să revină la ideea nevoii de creare şi adoptare a unei Mari Strategii, pe termen mediu şi lung, care să orienteze pe fond viitorul proiect de ţară. Mai mult, Marea Strategie a României trebuie să exceadă zonele sale de interes şi confort – vecinătatea estică, Regiunea Extinsă a Mării Negre, Balcanii de Vest, Orientul Mijlociu-Africa de Nord – şi să se desfăşoare pe toate zonele de nişă unde sunt sau pot fi dezvoltate capabilităţi de cunoaştere, intervenţie şi influenţă pe zone de interes ale partenerilor strategici american, cu precădere, aliaţilor din NATO, partenerilor din UE sau statelor cu care relaţia bilaterală este profundă şi care aduc avantaje.

De aceea propunem formula de abordare a strategiei cercurilor concentrice, bazată pe grade de prioritizare a nivelului interesului strategic pentru crearea de instrumente şi pârghii de putere, informaţionale, de intelligence şi influenţă economică sau în decizii ce pot fi utilizate în atingerea obiectivelor fundamentale ale României.

Astfel, propunem o abordare pe 5 niveluri, în funcţie de utilitarismul instrumentului şi nivelul de importanţă a obiectivului de natură strategică fixat. Astfel:

Nivelul 1

Se referă la interese fundamentale primordiale, care ţin de:

Construcţia capabilităţilor de putere – militare, intelligence, diplomatice, economice, informaţionale, resurse umane – a sistemului integrat de cooperare şi instituţii responsabile şi a strategiilor aferente.

Stabilizarea, perfecţionarea, profesionalizarea actorilor politici, resursei de cadre şi resursei administrative.

Îmbunătăţirea calităţii deciziei prin construcţia coerentă şi stabilă a aparatelor profesionale ale decidenţilor aleşi, stabilirea clară a raportului decident politic-aparat profesional, tehnic, administrativ.

Identificarea, consacrarea, instituţionalizarea şi crearea aparatului de realizare a interesului fundamental de ţară: Republica Moldova(orientare strategică, interconectare, integrare europeană, reintegrare); supravieţuirea comunităţilor româneşti din jurul României, interconectarea României cu diaspora istorică şi noua diasporă aflată la muncă prin atragerea de investiţii, utilizarea în atingerea obiectivelor în statul gazdă şi menţinerea elementelor identitare şi a nevoii de statul român respectiv afinităţilor româneşti.

Nivelul 2

Se referă la interese fundamentale adiacente, care ţin de:

Construcţia nişelor de performanţă, a pilonilor reprezentativi şi de referinţă pentru susţinerea economică şi financiară, a prosperităţii şi atractivităţii României

Construcţia pilonilor de imagini, a trăsăturilor definitorii şi a profilului imaginii de ţară. Ajută la dezvoltarea elementelor de diplomaţie publică, identitate imagologică şi profil pentru promovarea turismului dar şi construcţia prestigiului ţării.

Preocuparea pentru relaţia strategică cu Ucraina, unica formulă de securizare a controlului pentru obiectivul primordial al securizării orientării europene a Republica Moldova, reintegrarea sa teritorială şi asigurarea securităţii prin menţinerea Federaţiei Ruse la distanţă de frontierele României.

Creşterea instrumentelor de proiecţie a puterii în Regiunea Extinsă a Mării Negre, inclusiv prin construcţia capabilităţilor militare de apărare maritime şi de proiecţie a forţei în sprijinul partenerilor din regiune ai NATO. Construcţia relaţiilor de putere şi a instrumentelor în Balcanii de Vest. Construirea instrumentarului şi valorificare elementelor existente în Orientul Mijlociu-Africa de Nord.

Construcţia mecanismului şi a formulei adaptabilităţii Marii Strategii la evoluţia permanentă şi rapidă a contextului internaţional.

Implicarea în reformele, exerciţiile, creşterea capabilităţilor, pregătirea şi trainingul personalului în domeniul securităţii, politicii Externe şi apărare a statelor vecine.

Profilarea României în deciziile NATO şi UE. Existenţa şi supravieţuirea UE într-o formulă avantajoasă atingerii obiectivelor fundamentale şi neconstrângătoare în aceeaşi privinţă.

Construirea alternativelor strateegice, a instrumentarului relativ la Planul B sau C legate de coerenţa şi supravieţuirea interesului SUA pentru NATO, a apărării comune şi deciziei avantajoase în NATO pentru România şi a formulelor alternative dispariţiei coerenţei sau deciziilor politice sau securitare ale UE. Formulele de parteneriate strategice şi instituţionalizarea lor sunt de primă importanţă.

image

Nivelul 3

Asumarea sprijinirii intereselor fundamentale ale partenerului strategic american, ale aliaţilor din NATO şi a partenerilor din UE. România va utiliza resurse, elemente de proiecţie a puterii, capabilităţi diplomatice şi de intelligence pentru a sprijini aceşti paşi, în condiţii de cunoaştere, coordonare şi sprijin reciproc cu cei în cauză, pentru a-şi construi elementele de sprijin diplomatic şi susţinere strategică pe dimensiunea atingerii obiectivelor fundamentale primordiale.

Nivelul 4

Se referă la interese tactice de suport. Sunt necesare pentru sprijinul în atingerea intereselor fundamentale, reprezintă obiective în sine, dar nu sunt imuabile şi pot fi adaptabile rapid, cu modificări de natură tehnică, profesională, şi acceptare/aprobare la nivelul de decizie ulterior. Aici intră, de exemplu, proiectele de integrare a Transnistriei (cu strategii alternative şi posibilitatea adaptării la evoluţia de moment), şi alte proiecte alternative, elemente tactice de sprijinire a atingerii obiectivelor fundamentale: orientarea strategică a Republicii Moldova, securitate, stabilitate, calitatea guvernării, profesionalizarea aparatului administrativ, utilizarea expertizei, crearea instrumentarului profesional necesar decidenţilor, profesionalizarea şi stabilizarea clasei politice şi actorilor politici majori, cu menţinerea mecanismului de atragere şi împrospătare a resurselor umane. Opţiunile sunt exclusiv ale decidenţilor români.

Nivelul 5

Se referă la interese tactice şi operative de construcţie a instrumentelor negociabile. Ele sunt gândite din timp ca elemente de negociere, tranzacţionabile, dar sunt eleborate şi consolidate cu toată seriozitatea pentru a permite transmiterea imaginii unor bunuri şi cunoştiinţe valoroase şi importante la care se renunţă tranzacţionist doar în momente cheie, cu relevanţă majoră şi câştig substanţial pentru România. Construirea unor poziţii şi obiective intermediare şi temporare ce pot fi sacrificate în spaţiul negocierilor cu terţi pentru atingerea, întărirea şi consolidarea obiectivelor fundamentale. Este vorba despre elemente de poziţionare, de proiectare a puterii relative, de creare a instrumentarului ce este tranzacţionabil în condiţiile legii şi în limitele deciziilor calificate de relevanţă naţională, cu utilizarea instrumentarului diplomatic lansat, consolidat şi valorificat în timp.


[1] Louis J. Halle, The elements of International Strategy (Lanham, MD: University Press of America, 1984), p.15.
[2] Bruce Russett, „A Post-Thucydides, Post-Cold-War World”, Occasional Research Papers, Athens: Institute of International Relations, Panteion University, 1992.
[3] John Mueller, Quiet Cataclysm: Reflections on the Recent Transformation of World Politics (New York: Harper Collins, 1995) and Edward Morse, Modernization and Transformation of International Relations (New York: Free Press, 1976).
[4] Robert Gilpin, War and Change in World Politics (Cambridge: Cambridge University Press, 1981), p. 7.
[5] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, „Thucidides on Strategy. Grand Strategies in the Peloponnesian War and their Relevance Today”, Columbia University Press, New York, 2010.
[6] Collin S. Gray, Modern Strategy (Oxford: Oxford University Press, 1999), ch. 3.
[7] Ibidem.
[8] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, Op cit.
[9] Michel Walzer, Just and Unjust Wars: A moral Argument with Historical Illustrations (2nd edn.) (New York: Basic Books, 1992), ch. 5.
[10] Lawrence Freedman, Deterrence (Cambridge: Polity Press, 2004).
[11] Paul Kennedy, „Grand Strategies on War and Peace”.
[12] Lidell Hart, Strategy, p. 322.
[13] Michael Howard, „The Forgotten Dimension of Strategy” în Michael Howard, The Causes of War (London: Temple Smith, 1983), pp. 101-109.
[14] Stephen M. Walt, The Origins of Alliances (Ithaca, NY: Cornell University Press, 1987), chs. 1,2,8.
[15] David A. Baldwin, Economic Statecraft (Princeton NJ: Princeton University Press, 1985); Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000 (New York: Random House, 1987).
[16] Kennedy, „Grand Strategies in War and Peace”
[17] Athanassios G. Platias, Constantinos Koliopoulos, op cit

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite