De peste doi ani şi jumătate suntem asaltaţi de pe toate canalele de telepremierul care minte aşa cum respiră, care prosteşte lumea pe faţă: plagiază şi zice că nu a plagiat; a dus economia în recesiune şi zice că e creştere economică, a instrumentat cu parlamentarii puciul parlamentar şi „marţea neagră” a democraţiei, promite graţierea politicienilor corupţi atunci când nu îi susţine în mod deschis, ne-a potopit cu taxe şi zice că ne-a crescut veniturile, blochează accesul la vot al cetăţenilor şi zice că nu s-a întâmplat nimic ş.a.m.d. De la Ion Iliescu din primul mandat nu a mai fost politican care să facă atâta rău României într-un timp atât de scurt.

S-a vorbit în toată această perioadă de nevoia de a avea în prima linie a politicii româneşti persoane care să vorbească mai puţin şi să facă mai mult. De multe ori, privind cu admiraţie spre Germania, românii au oftat: „de am avea şi noi un neamţ!” Pe acest culoar de aşteptare a venit Iohannis. Un primar ce şi-a făcut cetăţenii să fie mândri că sunt români.

Iohannis este o apariţie bizară în mediul politicii româneşti. E un tip politicos, nu jigneşte, nu bate cu gura, aduce argumente pentru ce spune. Doza sa de naivitate constă în faptul că aşteaptă ca şi preopinentul său să facă acelaşi lucru. S-a putut vedea asta în confruntarea de aseară. Motiv pentru care au şi început să apară comentarii: că a fost prea moale, că nu l-a plesnit pe mitoman ş.a.m.d. Adică i se reporşează că este exact cum îşi doreşte o bună parte din electoratul românesc atunci când este întrebat ce şi-ar dori în politică. I se reproşează că nu l-a întrerupt pe Ponta, că nu a turnat minciuni cu seninătate.

Chiar aşa, aţi văzut cum a minţit din nou aseară Ponta când a fost acuzat de Iohannis de minciuna trimisă pensionarilor prin poştă? Cu seninătate. Dar ştiţi care e problema? Aceiaşi pensionari care au primit bileţelele otrăvite şi care au văzut aseară că e o minciună şi că şi în momentul dezvăluirii Ponta minte în continuare îl creditează mai departe. Aceiaşi pensionari se plâng că politicienii sunt doar nişte mincinoşi, că a pierit sămânţa oamenilor politici de ispravă, stau cu biletele mincinoase în mâini şi cu ochii în televizor şi cauţionează mai departe minciuna. Şi nu numai ei.

Lor li se adaugă nehotărâţii, o categorie mai sofisticată a vieţii noastre politice. Dacă Iohannis ar fi sărit ca o ţaţă cu gura pe Ponta, ar fi spus că nu se făcea aşa ceva, că s-a coborât sub demnitatea unui candidat la preşedinţie, că între el şi Ponta nu-i nicio diferenţă. Faptul că Iohannis a avut prestaţia unui om educat iar îi nemulţumeşte: că e moale, că nu i-a zis-o aluia, că nu l-a plesnit etc. Nehotărâţii sunt, de regulă, oameni ce invocă principii. Ei ar merge la vot, dar ce folos că utopiile nu se realizează? Votul lor e prea preţios pentru a fi irosit pe o ofertă concretă. Aşa că vor sta acasă şi vor asigura victoria celui pe care oricum nu l-ar vota în defavoarea celui care nu reuşeşte să-i convingă indiferent ce-ar face.

Primul neamţ care a condus România a fost o soluţie salvatoare pentru un tânăr stat măcinat de conflictele dintre taberele politice şi de corupţie. Iar prima victorie a fost independenţa obţinută în 1877. În prezent, tânăra democraţie postcomunistă suferă de aceleaşi tare. Cred că şi acum România are nevoie de un neamţ sub conducerea căruia să câştige războiul de independenţă faţă de corupţia şi minciuna care o macină de 25 de ani.