Nesăbuiţii

Oare mai ţine minte cineva cum a venit la putere Convenţia Democratică? Mai are curiozitatea de a scotoci prin dosarele celor 15.000 de specialişti? Bănuiesc că nu, iar primii care se străduiesc să uite sunt chiar cei care făceau parte din alianţa de atunci. Guvernarea CDR a fost cea mai cruntă lecţie de umilinţă politică pe care am trăit-o.

Haos, contraziceri, călcări pe picioare, ezitări, aroganţă, aiureală şi o straşnică incapacitate de a înţelege România şi criza. Înfrângerea era cu atât mai amară pentru mine, cu cât urmase celor şase ani de iliescianism cu limbă de lemn şi venise, vai!, pe un val imens de speranţă populară. I-a durut în başcheţi, cum se spune, pe emisarii poporului. Dar nu despre această tristă amintire vrea să vă vorbesc, ci despre transformările psihice şi chimice din interiorul visătorilor contemporani. Astfel de vise aburoase plutesc toxic peste societate şi exprimă aceeaşi nesăbuinţă care face tot mai rău României.

Să fim înţeleşi, şi eu sunt împotriva guvernării Ponta, dar din motive concrete, nu ideologice. Era de bun simţ să reîntregeşti salariile şi să scazi impozitele. Pentru populaţia umilă (aia care munceşte în orice condiţii, oricâte ore şi pentru orice salarii), obrăznicia şi aroganţa doctrinară a PDL nu vor fi iertate prea curând. Dar, pe lângă repararea unui rău istoric (care, evident, nu încălzeşte prezentul) guvernarea PSD nu poate rezolva problemele grave şi viitoare ale României. Numărul locurilor de muncă, dezvoltarea economică, sănătatea şi învăţământul, clasa mijlocie, integrarea minorităţilor, infrastructura, căţeii şi purceii tuturor guvernărilor, nu izbutesc cu niciun chip să ocupe o poziţie fruntaşă pe ramură. Implicarea premierului într-un scandal e doar cireaşa din vârful tortului.

Asta nu-i împiedică pe adversari să viseze cu ochii deschişi. Moţiunea a fost o glumă (bună, în sensul că e bine că s-a făcut), demisia lui Ponta, un deziderat nebun, demiterea o imposibilitate, iar numirea lui Oprea – un dezastru naţional. Numai comparând – orice – cu generalul armatei moarte, ne dăm seama că există loc şi de mai rău sau mai penibil. O formaţiune politică pe care nimeni nu a votat-o direct vreodată aduce un premier "tehnocrat". Adică militar. Ăsta e un paradox pe care îl datorăm fostei guvernări, autoarea morală a UNPR. Bun. Numărul compromisurilor a fost enorm, iar rezultatele s-au văzut. Ce-i ciudat e că nimeni din Opoziţie nu are sentimentul că o astfel de situaţie e intolerabilă. O nouă guvernare nu se poate realiza în anumite capete decât cu patentul trădării. Opoziţia vrea (normal) la putere. Mijloacele şi consecinţele o lăsă rece. În loc să-şi pună la punct organizaţiile, discursul şi schimbul de mâine, noul PNL e gata să repete greşelile trecutului. Partidele, ca partidele, da' cetăţenii?

Ei bine, şi ei. Regula simplă a accederii la putere e ura. De clasă, de castă, de capră. Uitând tot ce-au păţit, ce-au greşit, nesăbuiţii de ieri se bulucesc în aceeaşi capcană şi azi. Nu au majoritate, vor s-o cumpere. Nu au sprijin, vor să-l ungă, nu au un plan, sunt gata să-l încropească, numai la scaunul lipicios să ajungă. Puntea suspinelor nu aşteaptă decât un drăcuşor cu care s-o treacă. Sper ca preşedintele să-şi interzică intrarea în jocul periculos al prerogativelor. Nu contează ce visează noii liberali, e bine să se trezească la realitate. Pubicul vrea sânge pe pereţi.