Nerăbdarea

De departe, România pare a fi aşezată pe un butoi cu pulbere, un stat cu politicieni decişi nu să conducă decent o ţară, ci să se conducă pe ei înşişi cât mai sigur spre indecenţă. Cazul Dan Şova este, în acest sens, doar cireaşa de pe tort, ultima picătură a unui pahar care a devenit de mult timp găleată, hazna.

Românul este, din fire, un tip care rabdă şi care încasează multe, în numele...multor chestii, căci nu pot să le numesc altfel: complacere, moleşeală, bun simţ, răbdare, a zecea şansă, dezinteres, plictis, saturaţie. Românul este şi o persoană însă care, atunci când poate pleca, în loc să schimbe ceva ce fatalitatea îi şopteşte ca fiind imuabil, pleacă. De tot.

A venit însă se pare timpul în care procentul de români dispuşi să-şi caute fericirea pe alte meleaguri s-a terminat. Ba chiar a venit vremea în care procentul de români deja plecaţi dar care acum, după ce au văzut cum se trăieşte Dincolo, vor să revină şi să-şi schimbe ţara în bine, a crescut. Plus un gest neaşteptat, dar care parcă trebuia să se întâmple odată şi odată: românii din ţară s-au săturat şi ei de faza asta de tranziţie, de interimat, care tot durează de la Revoluţie încoace. Mămăliga este deci pe cale să explodeze, adevărata Revoluţie să se înfăptuiască, nu atunci, ci acum, primăvara să semene a renaştere. Of!

Primul semn a fost dat de diasporă şi de românii din marile oraşe ale ţării în timpul alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014. Al doilea vine acum, odată cu tensiunea care tot creşte câte un pic, câte un pic, în ritmul arestărilor şi reţinerilor efectuate la cererea DNA. Al treilea e un pas, cel de azi, de vineri 27 martie, când românii din mai multe oraşe ies în stradă împotriva imunităţii parlamentare. A superimunităţii, de fapt. A oamenilor care sunt mai presus de lege. Parisul a făcut-o aseară, 26 martie, la Trocadero.

Trăim vremuri interesante, pasionante, care vor schimba nu numai ţara ci şi imaginea ei. Vremuri în care corupţia devine un obiect/obicei/cusur lepros, pe care nimeni nu-l mai vrea, nici în ogradă, nici în suflet. E bine. Stânga, la putere, cred că nu a priceput încă un gest elementar: când promiţi diverse măsuri de integritate este bine să te ţii de ele, căci altfel ele se fac bumerang.

Aud, de aici, din Paris, unele voci care spun că totul se întâmplă pentru că românii nu mai au răbdare, iar tonul lor este vag ...mirat. „Nu mai au răbdare, uite, oamenii aştia, vor ca totul să se întâmple peste noapte, din senin!" Aş vrea să cred că 25 de ani e o viaţă de om. O generaţie, cea prezisă de Silviu Brucan pentru ca România să se schimbe. Nu mai e loc pentru răbdare pentru că timpul nu mai are răbdare. E suficient, totul, sincer. S-a aşteptat prea mult, şi de la dreapta şi de la stânga, este rândul intelectualilor, acum, să apere cetatea. Al oamenilor simpli. Căci politicienii, ei bine, nu au învăţat cum se face politica.

Un Bertrand Russel, dacă ar observa şi România, şi dacă ar fi fost contemporanul nostru, ar fi spus că „iată, invidia iar face democraţia să avanseze". Doar că nu e aşa: de data aceasta nu invidia va face democraţia să fie cu adevărat democraţie, stat de drept, ci doar cuţitul (şi corupţia) care au ajuns la os.