Politicienii zilelor noastre, care domină, trebuie să o recunoaştem, sistemul democratic prezentat de mai toată lumea drept pâinea lui Dumnezeu, confundă instituţiile pe care le conduc cu ceea ce se întâmplă de obicei într-o monarhie. Pe scurt, fiindcă nu mai au încredere în colegii lor, în partenerii lor, în oamenii care îi înconjoară (asta pentru că ei despre ei ştiu că sunt în stare să facă absolut orice pentru bani şi putere), aleg să concentreze puterea şi resursele pe care le deţin fie în jurul rudelor, fie în jurul amantelor. Asta dacă nu au făcut-o deja cu ajutorul afaceriştilor pe care îi ajută să pape bani de la stat. 1% e un procent optimist, zic eu, dacă ar fi să-i luăm la puricat pe aleşii noştri şi să vedem câţi dintre aceştia nu au amante/amanţi.

Chiar dacă ea aplica şi era selectată pe baza criteriilor şi regulamentelor acelor proiecte, îmi aduc şi acum aminte cât de ruşinat eram când sora mea participa la acţiunile care aveau legătură cu Consiliul Elevilor, unde am deţinut o funcţie la nivel judeţean în anii de liceu deloc îndepărtaţi. În permanenţă mă temeam ca ceilalţi să creadă că am adus-o acolo "pe blat". Nu făceam nimic greşit, dar simpla idee de a ni se pune o astfel de etichetă provoca jenă mie şi disconfort pentru ea. Era nimic altceva decât simţul ridicolului. Din păcate, mai marii ţării nu îl au.

Una dintre întrebările retorice pentru candidaţii la europarlamentare pe care le-am pus înainte de alegeri este: E firesc ca soţiile liderilor celor mai importante partide politice din România să candideze pentru Parlamentul European? Nu e.

Încă una: e firesc pentru un preşedinte să îşi împingă fiica în Parlamentul European, folosindu-se de partidul care l-a adus şi l-a păstrat la Cotroceni? Nu e. Cum nu e normal nici să faci, din postura de preşedinte al tuturor românilor, un partid pentru o tipă blondă care te-a făcut de-a lungul anilor să pierzi contactul cu cetăţenii şi să scazi drastic în popularitate. În politică poţi face lucruri măreţe pentru oameni dacă nu eşti şantajabil. Iar ca să nu te califici în liga oamenilor politici cu cadavre în portbagaj, trebuie, în primul rând, să îţi ţii nădragii pe tine.

Oricât de speciali ne credem noi, cumetrii în politica mare se întâmplă pe toate meridianele, nu numai în România. Zilele acestea mă uit la un serial politic numit "Scandal" şi am văzut o scenă care se potriveşte mănuşă pe ceea ce urmează să se întâmple la nivelul Casei Albe.

În unul dintre episoade, soţia preşedintelui Statelor Unite ale Americii începe, doi ani de mandat ca First Lady, să îşi bage nasul în deciziile soţului. E ferm convinsă că cetăţenii au ales-o şi pe ea. La un moment dat, pune piciorul în prag şi spune gata, a venit vremea mea şi vreau un loc la masa deciziilor, nu doar să particip la acţiuni caritabile. Ne întoarcem în realitate şi exact asta urmează să se întâmple în 2016 în America: Michelle Obama ar candida pentru un loc în Senat.

În timp ce oamenii pe care i-am ales să ne reprezinte şi să ne facă să trăim mai bine îşi văd mai degrabă de interesele lor personale sau de grup, astfel ducându-mă uneori cu gândul la termenul de grupări mafiote (sau grupare, uneori am impresia că totul e un show), noi trebuie să ne implicăm şi să producem schimbarea. Nu avem de ales decât să ne strângem mulţi şi să pledăm pentru meritrocraţie în funcţiile publice, transparenţă în administraţie, consultarea elitei în probleme de interes larg şi toleranţă 0 la corupţie.