Nelinişti post-electorale

Un aforism al lui Titu Maiorescu ar trebui să devină, pentru partidele care au cîştigat alegerile, un prilej de reflecţie cotidiană: „Păzeşte-te a doua zi după un succes!“ Evident, bucuria de după o luptă cîştigată e legitimă.

Articol preluat din Dilema Veche

Dar dacă acţiunea politică la care obligă victoria se epuizează într-o interminabilă euforie, într-o celebrare veselă, nelucrătoare, a rezultatului, ne aflăm în situaţia ridicolă în care, după o nuntă reuşită, nu mai urmează nimic...

Încerc să inventariez – fără pretenţii de „diriginte“ expert – primejdiile care ar putea anula un succes atît de important şi de promiţător ca acela repurtat, dincolo de aşteptări, de Opoziţia autohtonă.

1) Ebrietatea paralizantă a „medaliei“ de campion. Iei „felicitările“ drept încheiere suficientă prin ea însăşi a competiţiei, iei primul pas către orizontul proaspăt deschis ca fiind ultimul. Ţi se pare că efortul făcut şi-a atins scopul. Nu mai rămîn decît festivitatea, odihna, „instalarea“ confortabilă pe podium, „încremenirea în proiect“.

2) Blocajul strategic în comportament de front şi amînarea neglijentă a demarajului constructiv. E o primejdie care derivă din faptul că manevrele de anihilare a adversarului nu au fost dublate şi de un proiect alternativ bine structurat pentru eventuala preluare a „păcii“. Cu alte cuvinte, opozanţii s-au străduit, cu succes, să cîştige, dar nu s-au pregătit sistematic, articulat, solidar, pentru valorificarea promptă şi optimă a victoriei. Din păcate, avem, din acest punct de vedere, un anumit, trist, precedent: schimbarea de regim din decembrie 1989. Am mai spus-o: România n-a fost pregătită – spre deosebire de majoritatea fostelor ţări comuniste – pentru marea schimbare. Şi în Polonia, şi în Ungaria, şi în Cehoslovacia, au existat organizaţii şi personalităţi care, înainte de căderea vechiului sistem (şi, adesea, în chiar interiorul structurilor sale) reflectaseră la o metodologie a normalizării. La noi, „reforma“ a fost tratată, pînă în ultimul moment, drept o utopie. Voiam „să scăpăm“, dar nu credeam că „miracolul“ se va întîmpla şi că e realist să gîndim primii paşi de după... Ceea ce ne-a costat! Nesperata noutate ne a luat, fatalmente, prin surprindere. Mutatis mutandis, cam asta riscăm şi acum. Nu ni se părea garantată victoria, iar acum nu-i putem onora exigenţele... Am devenit, din pugilişti drastici, vedete încîntate de sine.

3) Nu reuşim să depăşim hipertrofia eului (partinic şi individual), pentru a adopta discreţia şi eficienţa responsabilităţii. Nu contest reflexul spontan al cîştigătorilor de a se pune în valoare, de a defila glorios sub emblema unui „noi“ suveran. Dar de aici pînă la fudulie (uneori candidă) e cale lungă. „Sărbătoarea“ e un episod firesc, dar nu poate dura dincolo de răgazul duminical. Trebuie începută săptămîna (luna, anul) de muncă. Ca să nu mai spunem că, în alegeri, adevărata victorie e a votanţilor. Ei sînt adevăratul „noi“ din discursul victorios, ei sînt cei care au ales bine (bazîndu-se, desigur, pe prestaţia candidaţilor, dar şi pe exasperarea faţă de o guvernare plină de cearcăne). Şi tot ei trebuie să fie principalii beneficiari. Încît e puţin pripit (şi nedemocratic) să vezi scena politică umplîndu-se de piepturile bombate ale partidelor învingătoare (care îşi dispută meritele chiar şi între ele) şi de retorica egolatră a cîte unei „vedete“, autocalificate drept „locomotivă“ salvatoare, drept reîncarnare a lui Avram Iancu, drept „românul“ par excellence! OK, le mulţumim, dar le recomandăm, amical, să evite psihologia personalităţii providenţiale, a eroului misionat de „popor“ să împlinească visele naţiunii. Statuile de paradă nu durează mult, oricît ar fi ele de „volubile“ în stilul „vocea patriotului naţional“. Nu ne face nici o plăcere să ne reamintim de categoria „conducătorului iubit“.

4) O terapie utilă ar putea fi, pentru cîştigători, nu doar celebrarea înlăturării adversarului, ci şi o analiză riguroasă (şi asumată) a defectelor care l-au dus la pierderea competiţiei. Asta pentru a evita repetiţia, căderea în aceleaşi capcane. Cu alte cuvinte, (încă) Opoziţia trebuie să evite cu orice preţ derapajele cronice ale guvernării PSD: sentimentul uşor paranoic al unei îndreptăţiri supreme, indiferent de rezultate, decizia de a focaliza pe interese personale în dauna interesului public, promovarea incompetenţei docile, a educaţiei precare şi a prostului gust, delegarea eşecului şi a vinovăţiei asupra „duşmanilor“: străinii, oculta mondială, statul paralel, Soros, intelectualii, societatea civilă, Uniunea Europeană etc. „Românismul“ caricatural, psihologia victimei inocente, amestecul de mitocănie şi sentimentalism populist, maltratarea limbii materne, slugărnicia faţă de „şefi“, spiritul de gaşcă, iată tot atîtea fisuri comportamentale ale unei „Puteri“, care s-a surpat sub propria ei nevrednicie, necuviinţă, nepricepere. Cei care au cîştigat scrutinul din această primăvară trebuie musai să vină cu un model politic diferit, cu o autentică strategie de dialog cu electoratul şi cu o selecţie de personalităţi puternice, deopotrivă pragmatice, convingătoare, respectabile.

Cinstit vorbind, ceea ce se vede, deocamdată, nu e suficient de limpede şi de încurajator: asistăm la disensiuni riscante între partidele victorioase, la lupte interne între reprezentanţii aceluiaşi partid, la bîlbîieli retorice pe cît de ţanţoşe, pe atît de inconsistente. Încă nu se configurează portretul reformatorului adevărat, pentru care uitarea de sine, hărnicia dezinteresată, viziunea şi onestitatea fără fisură sînt virtuţile esenţiale. De aceea, neliniştile mele culminează cu o teamă surdă: pînă la alegerile parlamentare din 2020 mai avem de aşteptat un an şi ceva; dacă, în acest interval, nu se produce o mutaţie decisivă, vom vedea renăscînd „tradiţionala“ înclinaţie spre nostalgie a poporului nostru: „tot cu ăilalţi era mai bine!“, „nici ăştia nu sînt mai breji!“ ş.a.m.d. Sper, din toată inima, să nu avem parte de o asemenea dezonorantă dezamăgire.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro