Negaţionismul de stânga şi sentinţa judecătorească în cazul Gheorghe Ursu

Am citit şi scris cu puţină vreme în urmă despre excelenta carte “Negaţionismul de stânga” a istoricului şi gazetarului francez Thierry Wolton. Autorul vorbeşte în spaţiul a aproape 200 de pagini despre prestidigitaţiile cu pretenţii intelectuale la care se dedau unii dintre profesioniştii negării răului comunist.

“Negaţionismul înseamnă- precizează Thierry Wolton- negarea faptelor istorice dovedite sau deformarea lor”. Autorul precizează că, în cazul celor care neagă bilanţul comunismului, care-i trec sub tăcere morţii şi îi ascund cauzele “se poate vorbi despre un negaţionism de stânga “.

Gândul m-a dus la cartea lui Wolton şi la răul pe care îl reprezintă negaţionismul de stânga citind, zilele trecute, motivarea sentinţei prin care o judecătoare pe nume Mihaela Niţă îi scoate basma curată pe foştii ofiţeri de Securitate, Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş. Doi indivizi preluaţi, bineînţeles, fără probleme  la începutul anului 1990 de noul SRI creat, după chipul şi asemănarea lor de Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. E vorba despre doi  ofiţeri altminteri vinovaţi până în măduva oaselor de moartea fostului disident anti-comunist  Gheorghe Ursu.

 Motivaţia sentinţeie prin care numita Niţă Mihaela,indubitabil foarte curând beneficiara unei “binemeritate” pensii speciale pentru nedreptăţile comise de la înălţimea postului de judecătoare, pare a fi redactată nu în România anilor 2019-2020,ci în birourile nu ştiu cărei Judeţene de partid care dicta ce trebuie să facă miliţienii, securiştii, procurorii şi judecătorii spre a se dovedi demni slujbaşi şi apărători ai cuceririlor revoluţionare dobândite sub conducerea PCR şi a secretarului general, tov. Nicolae  Ceauşescu.

Numita Niţă Mihaela ii neagă post mortem, cu o neruşinare şi ticăloşie fără seamăn,  inginerului Gheorghe Ursu condiţia de persecutat pentru convingerile sale politice exprimate nu doar în Jurnalul făcut pierdut fie de Securitate, fie de SRI, ci şi în scrisorile olografe expediate şi citite la postul de radio Europa Liberă ori prin viu grai, în faţa colegilor de muncă. Aceeaşi numită Niţă Mihaela, o Alexandra Sidorovici sau un Alexandru Voitinovici supravieţuitori în era post-comunistă, scrie negru pe alb că cel căruia îi refuză cu o neruşinare specifică unui procuror comunist din vremea lui Stalin, Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker statutul de disident anticomunist nu a fost omorât ca urmare a ordinelor date, primite şi executate de oamenii Securităţii şi ai Miliţiei printre care şi numiţii Vasile Hodiş şi Marin Pîrvulescu. Pe care ca într-o adevărată frăţie a penalilor îi lasă să îi stea alături în lista celor ce beneficiază şi vor beneficia şi pe mai departe de binefacerile pensiilor speciale.

Aflu că numita Niţă MIhaela a absolvit Facultatea de Drept în anul 1993. Ceea ce înseamnă că în anul 1989 respectiva individă avea pe puţin 18 ani. Adică nu se poate să îi fi fost necunoscute detalii precum acelea că în România comunistă se nega existenţa deţinuţilor politici şi de conştiinţă. Că celor care îndrăzneau să pună la îndoială justeţea politicii PCR şi genialitatea lui Nicolae Ceauşescu li se înscenau fapte de drept comun.  Că se spunea despre ei ori că sunt borfaşi la drumul mare, ori nebuni ( a se vedea cazurile doctorului Ionel Cană şi a muncitorului Vasile Paraschiv), ori homosexuali, ori deţinători ilegali de valută, aşa cum au stat lucrurile în cazul inginerului Gheorghe Ursu.

Prin sentinţa dată în cazurile Hodiş şi Pârvulescu, numita Niţă Mihaela , profitând de legea care îi asigură inamovibilitate, comite o crimă gravă la adresa memoriei nu doar a lui Gheorghe Ursu, ci şi a suferinţei îndurate de un întreg popor de-a lungul celor 45 de ani de comunism. Mai grav e că nimeni, nici măcar un singur judecător, un singur membru al CSM nu a găsit cu cale să condamne ticăloşia comisă în numele Securităţii de numita Niţă Mihaela. Cu toţii fiind, pesemne, preocupaţi de menţinerea pensiilor speciale.    

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro