Am scris şi cu alte ocazii despre speţe ale CEDO sau despre influenţa pe care acestea au avut-o sau o vor avea, însă niciodată despre un caz asemănător ca Boldea contra România, despre care cred că va face istorie.

Probabil că numele sună cunoscut, căci este vorba despre fostul deputat Mihail Boldea, care a fost trimis în judecată în anul 2012 de DIICOT Galaţi pentru fraude imobiliare. Ce reclamă el la CEDO? Că a fost încarcerat în condiţii de detenţie necorespunzătoare, pe care le consideră  „inumane”.

Boldea a fost iniţial dus la Centrul de Detenţie al Poliţiei Galaţi, iar ulterior a fost transferat la Penitenciarul Galaţi. Conform afirmaţiilor acestuia, în perioada detenţiei a fost nevoit să împartă o celulă prost ventilată şi prost luminată cu un număr mare de persoane, să sufere de pe urma lipsei de condiţii igienice şi să accepte prezenţa şobolanilor în acel spaţiu foarte mic. Însă, se pare că cea mai mare problemă cu care s-a confruntat a fost fumul de ţigară provenit de la colegii de celulă, pe care l-a acceptat cu greu, fiind nefumător.

Oare situaţia constituie o încălcare a articolului 3 din CEDO, care prevede interzicerea torturii, a pedepselor şi a tratamentelor inumane ori degradante? Vom vedea decizia.

Cum a procedat CEDO după ce a fost sesizată de Boldea (foto dreapta)? A cerut în primul rând informaţii Guvernului României cu privire la condiţiile materiale de detenţie din cele două locaţii amintite de reclamant în cererea sa, urmărind să identifice dimensiunea celulelor, numărul acestora, numărul de deţinuţi care împart aceeaşi celulă, facilităţile disponibile în penitenciare.

Ce mi se pare foarte interesant este faptul că publicaţiile de profil mediatizează acest proces, dar omit să prezinte faptul că România a fost deja condamnată în cauza Florea c. România, pentru problema fumatului pasiv, corelată cu condiţiile de detenţie.

Pe scurt, în această cauză deţinutul a împărţit celula cu aproximativ alţi 120 de deţinuţi, în condiţiile în care existau doar 35 de paturi, iar 90% dintre aceşti deţinuţi erau fumători. Având în vedere că avea probleme de sănătate, starea lui agravându-se în timp, deţinutului i s-a recomandat să evite fumul de ţigară. Răspunsul Ministerului Justiţiei la acel moment, ca urmare a nenumăratelor plângeri ale reclamantului cu privire la condiţiile de detenţie,  a fost o recunoaştere a faptului că se confruntă cu suprapopularea penitenciarului, fiind posibil ca detinuţii să împartă câte doi sau trei un pat. Problema nu pare chiar atât de gravă, rezolvări existând. Dar cu privire la problema fumatului, administraţia penitenciarelor a ridicat din umeri, spunând că, teoretic, fumatul e permis doar în perioada prevăzută pentru plimbare, dar că, în fapt, nu se poate controla în fiecare moment locurile unde fumează sau ar putea fuma fiecare deţinut. Mai mult, aceiaşi reprezentanţi au atras atenţia că este aproape imposibil să delimiteze spaţiile pentru fumători şi nefumători.

Analizând această speţă, referitor la problema fumatului, Curtea a reţinut că nu există o unitate a punctelor de vedere cu privire la protecţia împotriva fumatului pasiv în penitenciare la nivelul statelor membre din Consiliul Europei. Ceea ce subliniază Curtea este că nu e normal ca reclamantul să fie nevoit să suporte fumul de ţigară şi în infirmerie sau în spitalul penitenciarului, în ciuda recomandărilor exprese ale medicilor. Şi chiar dacă nu a putut examina impactul exact al condiţiilor de detenţie asupra stării de sănătate a reclamantului, deoarece nu dispunea de vreo expertiză medicală prin care să se stabilească raportul de cauzalitate între cele două elemente, Curtea a decis că reclamantul a stat în condiţii de detenţie care depăşesc pragul de gravitate impus de art. 3 din Convenţie şi a acordat reclamantului daune morale, condamnând România. Acum, din moment ce România are o lege prin care se interzice fumatul în spitale, iar instanţele au arătat cu fiecare ocazie că e necesară separarea persoanelor nefumătoare aflate în detenţie de cele fumătoare, mă întreb ce se va întâmpla de data aceasta.

Chiar şi în ipoteza în care România ar suferi o condamnare semnificativă, ce soluţie vor găsi autorităţile pentru această problemă care persistă, în absenţa unor fonduri materiale considerabile pentru construcţia de noi spaţii de detenţie corespunzătoare?

Să punem un zid în mijlocul unei celule clar nu este o soluţie, pentru că reducem şi mai mult spaţiul şi aşa insuficient din penitenciare. Nici să stabilim încă de la început care deţinut fumează şi care nu, pentru că dacă fumează azi, nu înseamnă că va fuma şi peste o lună. Soluţia pe care o văd este îmbunătăţirea sistemului prin care sunt supravegheaţi deţinuţii, controlarea acestora şi interzicerea totală a fumatului în interiorul spaţiului de detenţie, corelat cu permiterea fumatului doar în exterior şi cu aplicarea unor sancţiuni de natură să descurajeze încălcarea acestor reguli.

Preluat şi pe alinagorghiu.ro