Care, se ştie, socoteşte normal să-şi „apropie“ regiuni din afara Rusiei populate de ruşi, şi să negocieze şi ea cu Putin unirea celor două state de dincoace şi de dincolo de Prut. Să trecem deocamdată peste faptul că, în baza aceleiaşi logici politice, Ungaria ar putea revendica unirea judeţelor menţionate, ca şi peste ciudata idee de a negocia cu Rusia unirea României cu Moldova.

Doi, Marian Munteanu dă liberalismul de ocazie cu care a amăgit PNL în timpul alegerilor locale pe un partid „naţionalist şi creştin“ şi antiimigraţionist, botezat Alianţa noastră, care a fuzionat recent cu PNŢ-CD, probabil în vederea lipirii la ideea creştină a celei de democraţie.

În fine, numeroşi preoţi din întreaga ţară şi-au ameninţat superiorii ierarhici cu nepomenirea numelor lor la Sfânta Liturghie, dacă nu-şi retrag semnătura de pe documentul convenit la reuniunea panortodoxă din Creta a zece dintre cele patrusprezece biserici răsăritene, intitulat Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine.

Legătura dintre cele trei evenimente, aparent situate pe planuri diferite, merită totuşi să fie relevată.

Paradoxul lui Băsescu

Traian Băsescu, al cărui realism politic l-am apreciat totdeauna, se dă de trei ori peste cap şi devine apostolul neamului românesc. Nu chiar al întregului neam, o să vedeţi. De dragul conaţionalilor noştri trăitori pe meleaguri străine, e gata să negocieze cu ţarul de la Moscova, duşmanul lui istoric de ieri în problema Mării Negre, peste capul statului de dincolo de Prut. Mai mult, fostul marinar, supărat cândva pe faptul că Marea Neagră tindea să fie un „lac rusesc“, se face acum apărătorul intereselor românilor de peste hotare pe model putinesc, mergând până la a-şi anunţa o posibilă candidatură în parlament din partea PMP pentru diasporă. La rândul lui, parlamentarul diasporean Eugen Tomac, şi el pemepist de frunte, solicită un minister al diasporei. Despre românii din România, nici o vorbă, dacă exceptăm puseul antimaghiar legat de „umilinţele“ suportate de minoritarii români din Covasna şi Harghita. Iată un populism paradoxal, care apără minorităţile şi exclude majorităţile naţionale.

Naţionalismul lui Marian Munteanu este, cel puţin, aşa zicând, integral. El ne pune pe toţi sub stindard creştin-ortodox:

„Din capul locului vă declarăm că noi vrem să trăim într-o patrie creştină, tolerantă cu cetăţenii ei. Într-o ţară în care fiecare să-şi poată spune convingerile, dar care să-şi păstreze profilul“.

Liniştitoare declaraţie: profilul României fiind stabilit în mod clar şi o dată pentru totdeauna, cei care au convingeri proprii diferite sunt toleraţi. Ce-ar fi de zis? Ţărişoara mea, înainte de toate! Întrebarea care nu mă lasă să dorm este pe ce cale a stabilit fostul lider al studenţilor profilul creştin-ortodox al ţărişoarei. Cele 8-12 procente la care Alianţa noastră râvneşte în alegerile de la toamnă ne spun că profilul cu pricina n-are cum fi clar pentru aproape 90% dintre cetăţenii României. Chiar dacă Marian Munteanu nu contează pe maghiari, evrei, turci, tătari şi pe alte naţionalităţi – et pour cause! –, tot nu înţeleg cum a stabilit acest flăcău tomnatic profilul naţional. Paradoxal e şi populismul cu iz interbelic despre care vorbim.

Ecumenism sub pulpana Bisericii Ortodoxe

Cu BOR, lucrurile sunt mult mai limpezi. Ca apa de la Bobotează. Nu încape îndoială: profilul nostru naţional este necesarmente creştin-ortodox, de vreme ce Biserica Ortodoxă e majoritară în România, 85% sau pe acolo. Şi încă: ea este „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească“. Toleranţă? Zero! „Comunităţile şi confesiunile eterodoxe s-au îndepărtat de la Adevăr şi au îmbrăţişat învăţături şi practici greşite“, susţine un Mitropolit. Şi nu doar vorbind de ţărişoara noastră, dar de Biserica Ortodoxă din întreaga lume, singura care ar purta legal numele de Biserică. Catolicilor sau protestanţilor le lăsăm denumirea doar pentru că nu-i putem împiedica s-o folosească. Mă dau în vânt după astfel de argumente istorice, ştiinţifice şi religioase deopotrivă. Ecumenism, da, de acord, dar sub pulpana Bisericii Ortodoxe şi cu condiţia ca papistaşii să renunţe la Papă, la Vatican şi la alte mofturi precum acestea. Conducere colectivă, aşadar, de felul Sinodului ortodox. În Evul Mediu, când Marea Lituanie catolică înghiţise statele vecine, românii îi numeau pe lituanieni „lifte păgâne“. Liftă venea de la litvan, adică lituanian. Preoţii noştri de azi văd în Papă un păgân. Nu e o gândire luminată de Sfântul Duh şi, cu atât mai puţin, de Spiritus Sanctus, ci una care dă apă la moară babelor bigote. Ăsta, da, populism, unul de două parale!

Fără a-l mai menţiona şi pe fostul SPP-ist Mircea Găinuşă, care a ouat şi el un partid naţionalist, bucurându-se la eveniment de prezenţa distinsei doamne Marine Le Pen şi afirmându-şi ataşamentul de BOR, mă simt obligat să le spun celor care au citit ce scriam recent despre faptul că România se numără printre foarte puţinele ţări europene cruţate de populismul naţionalist, că mă încăpăţânez să nu văd în evenimente precum cele de mai sus nici un pericol evident pentru o derivă naţional-populistă la noi. Vom vota şi vom vedea.