Nabucco şi alte gaze

Aşa cum era de aşteptat, eşecul proiectului Nabucco, o conductă care ar fi trebuit să asigure aprovizionarea alternativă la gazul rusesc pentru o bună parte a Europei, a fost acoperit rapid de scandalurile interne de serviciu.

O tentativă de fraudă la Bacalaureat, deconspirată cu profesionalism de servicii, câteva înţepături preşedinte-premier după principiul „qui s’aime se taquine“ şi teroristul cu butelie de la Iaşi, iată deliciul vieţii de zi cu zi din România. Să nu zicem că ne plictisim în frumoasa noastră ţară.

Nu-i nimic, a zis preşedintele Traian Băsescu, după anunţul privind decesul, ştiut de altfel de toată lumea din domeniu, al măreţului proiect. Chiar dacă din  visul Nabucco a rămas acum doar corul robilor faţă de gazul rusesc, şansele sunt de partea noastră, mai spune preşedintele. Acuş-acuş, vom da drumul la gazele de şist şi vom băga pe ţeavă resursele din Marea Neagră.

Aşa că viitorul pare asigurat.

Suna bine. Dar ambele alternative sunt deocamdată incerte. Gazul de şist a căpătat, în urma sucombării Nabucco, vânt în pânze şi justificare geopolitică. Dacă vrem independenţă energetică, trebuie să le dăm americanilor şistul pentru ca ei să extragă gazul. Ceea ce a şi început să se facă. Numai că acum suntem în faza de explorare. Nimeni nu ştie dacă e gaz şi cât de comercială este exploatarea lui. Plus celelalte probleme de mediu asupra cărora pluteşte misterul, dar care necesită o discuţie mult mai amplă în societate, o discuţie care să se ducă mai departe de sloganul „cine nu vrea gaze de şist ori e prost, ori e omul ruşilor“.

Rezervele de gaze convenţionale din Marea Neagră sunt şi ele în curs de evaluare a potenţialului comercial, după anunţurile optimiste iniţiale. În cazul unor răspunsuri pozitive, mai trebuie investiţii consistente şi evident timp pentru ca preţiosul combustibil să intre pe ţeavă. Chiar şi în cea mai bună situaţie privind asigurarea resursei de gaze, necesităţile energetice ale României, pe ansamblu, sunt aşteptate să crească, în condiţiile revenirii pe un curs de creştere sustenabilă.

Lecţia Nabucco a fost predată după principiul: frate, frate în UE, dar gazul e pe bani. Ceea ce duce şi la alte concluzii, în afara ideii că nu avem decât de aşteptat gazele de şist pentru a căpăta mântuirea energetică.
România are nevoie de diversificarea pieţelor atât în ceea ce priveşte sursele de import, cât, mai ales, destinaţiile de export. Devine din ce în ce mai clar că firava creştere economică la care aspirăm are ca principal motor exportul, iar atunci când dă Dumnezeu ploaie, ne mai ajută şi agricultura.

Uşor-uşor, a început să se concretizeze în ultima vreme o tendinţă de a intra şi pe alte pieţe decât Uniunea Europeană, piaţa care absoarbe 70% din exporturile româneşti. Dar aici este nevoie şi de implicare politică, un lucru pe care puterile economice din UE nu se sfiesc să-l facă atunci când este vorba despre contracte consistente. E timpul să o facem şi noi.