Motive de optimism (5): „Democraţia salvează România“

Pentru cei tineri, acest slogan nu înseamnă altceva decât nişte cuvinte pompoase. Pentru cei care au prins însă Revoluţia, şi primii ani de după ea, aceste cuvinte au o însemnătate foarte mare.

Dacă facem un pas înapoi în timp, ne amintim că, acum 30 de ani, tânăra societate post-Ceauşescu se pregătea de primele alegeri libere. În aprilie 1990, România se pregătea de campanie, dar şi de Duminica Orbului şi de prima sa mineriadă.

Se pregătea de primii paşi într-o lume nouă, diferită de tot ce a fost până atunci, cu speranţă, teamă şi emoţii diverse. Era primăvara unei noi ere, una care a dus la rezultate mixte... În enumerarea motivelor de optimism ale acestei perioade, după o lună de izolare la domicilii şi având încă cel puţin o lună de astfel de temeri în faţă, vreau să pun în perspectivă lumea în care ne aflăm faţă de lumea în care am fi putut să fim...

Trecem prea uşor peste faptul că, acum 30 de ani, România s-a rupt de trecut şi a început un drum spre Occident. Iar acest drum ne-a făcut să fim astăzi o ţară parte a Uniunii Europene şi a NATO şi ne-a obişnuit noile generaţii cu drepturi şi libertăţi pe care majoritatea cetăţenilor planetei nu le au. Să nu credeţi că drumul spre Vest, spre democraţie, spre libertate era inevitabil, pentru că multe din statele din regiune nu l-au pornit (unele din statele foste sovietice, precum Belarus sau chiar şi Moldova din păcate) iar altele îl abandonează tot mai mult (vezi Ungaria – care profită după doctrina Putin în „starea de urgenţă“ pentru slăbirea fundamentală a propriei democraţii).

Să ne amintim de pasiunea din 1990, dar şi de imensele greşeli făcute atunci. Când „lumea nouă“ nu a însemnat de la început pluralism autentic şi nici şanse egale pentru toţi cei care participau în alegeri. Atunci, noul aparat de stat (CFSN) se transformă şi în partid politic (FSN) şi decide să participe în alegeri evident inegale, dând un sens pervers ideii de competiţie politică autentică, democraţie populară şi pluralism. Ani de zile, acel moment, acel păcat originar a creat traume în politica românească, ce a fost de atunci încolo mereu divizată între tabăra pro-Iliescu şi cea anti-Iliescu (ulterior, devenită pro-PSD vs. anti-PSD). Această divizare a rămas şi acum peste orice diferenţă ideologică – vezi dezbaterile acute dintre cei care vor să prelungească starea de urgenţă (lideri şi public anti-PSD) şi cei care au sugerat că se opun, dorind ieşirea din starea de urgenţă (lideri şi public pro-PSD).

În primăvara lui 1990, însă, tocmai victoria categorică a unui partid-stat de tip nou a condus, paradoxal, la apariţia seminţelor democraţiei româneşti. Ani de zile, societatea a început să se organizeze şi să se mobilizeze pentru discursul anti-Iliescu şi anti-FSN. Creativitatea elitelor, entuziasmul tinerilor, mobilizarea noilor generaţii de oameni activi – toate au culminat cu prima alternanţă democratică produsă în 1996. Personal, am intrat la Facultatea de Ştiinţe Politice în 1997 exact pe acest val, pe care îl resimţeau mai multe generaţii. Iar seminţele democratice şi participative au produs roade în timp, chiar şi pentru o societate cu valori tradiţionale şi conservatoare precum era şi încă a rămas societatea noastră.

Acum, când România se pregăteşte (fie că este conştientă, fie că nu) de o lume nouă, în care coronavirusul ne forţează la adaptări pe toate planurile, lecţia de acum 30 de ani este, până la urmă, un motiv de optimism. Acum 30 de ani, chinurile facerii democraţiei au dus la zbateri şi mobilizări sociale, economice şi politice care au culminat cu aderarea la UE şi NATO, în anii 2000.

Acum, chiar dacă nu o ştim suntem mai pregătiţi pentru o lume nouă decât eram în urmă cu 30 de ani. Avem câteva atu-uri, care nu ţin de politicieni sau de lideri, ci de dinamici sociale:

• Avem experienţa a 30 de ani de democraţie. Mai mult sau mai puţin originală, această democraţie face ca şi dezbaterile din prezent să se desfăşoare într-un cadru ordonat şi structurat (Parlament, vot, partide diferite, pluralism, libertate de exprimare, chiar şi când suntem total împotriva punctelor de vedere diferite). Nu cresc partide anti-sistem şi nu vedem rupturi gigantice care pun la îndoială reperele fundamentale ale vieţii noastre publice.
• Avem generaţii care au trecut prin tranziţia ultimilor 30 de ani şi au experienţa „tranziţiilor“. Va urma, evident, o nouă tranziţie, mai lină sau mai abrută. Dar, spre deosebire de acum 30 de ani, acum ştim din start că o putem influenţa cu toţii, prin participare şi implicare – nu aşteptând să o influenţeze alţii pentru noi. După 1990, s-au pierdut câţiva ani aşteptând ajutor de la alţii, până când societatea a înţeles că schimbările vin din interior, din propria mobilizare, nu din sprijin extern.
• A apărut o nouă generaţie, care în 1990 nu exista – este vorba de generaţia pe care eu personal o numesc „Copiii Revoluţiei“, cu cei care s-au născut şi format după 1989, şi care a început să conteze tot mai mult la vot şi în spaţiul public începând cu ultimele cicluri electorale. Această generaţie nu are reţinerile şi temerile generaţiilor de tranziţie, îşi asumă statutul de cetăţean european, se informează, reacţionează şi participă foarte mult. Şi nu mă refer doar la participarea la vot (apropo, şi aici începe să aibă scoruri mari, din 2019), ci la participarea civică, în societate – prin asociativitate, voluntariat, participare la acţiuni caritabile, la acţiuni cu mize punctuale etc. Această generaţie are valori de participare mult peste generaţiile celor formaţi înainte de Revoluţie sau în timpul tranziţiei. Şi această generaţie este cea care poate să accelereze dinamica europeană a societăţii noastre şi poate forţa schimbări structurale inclusiv în dinamica economică (energia şi creativitatea lor pot contribui la o digitalizare mai rapidă a societăţii, aşa cum am sugerat în analiza anterioară).

Astăzi, în loc să marcăm apropierea de Duminica Orbului (20 mai, ziua în care o majoritate tăcută accepta proiectul FSN şi vota pentru prima dată după 1990 tot un fel de „partid-unic“), constatăm cum creşte în jurul nostru o societate capabilă să producă reacţii sociale importante.

Iar cea mai importantă reacţie socială a acestor săptămâni este tocmai distanţarea socială cerută de autorităţi, pusă în practică cu dinţii strânşi şi printre înjurături poate, dar totuşi pusă în practică. Exerciţiul de mobilizare şi de civism pe care românii în majoritatea lor îl oferă în aceste săptămâni – chiar în pofida unor voci speculative din presă sau din spaţiul public - este poate cel mai spectaculos motiv de optimism dintre toate pe care le-am analizat până acum. El arată că, indiferent de cum se vor descurca autorităţile în continuare, societatea va avea anticorpii necesari pentru a nu mai permite, pentru o vreme, să apară alte Duminici ale Orbului şi nici abandonul pasiv în faţa unor voinţe autoritariste.