Morţii vii şi hoţomani

Dacă putem fi solidari cu dezmoşteniţii, nedreptăţiţii sorţii, tot aşa avem şi dreptul de a judeca în aşteptarea sentinţei.

Aşa cum anticipam nu demult, fostul senator Cătălin Voicu îşi va petrece o bucăţică de timp (şi ce mai bucăţică!) la pârnaie. Era firesc, spun eu, pentru că zvonurile, deducţiile, faptele şi contextul politic românesc fac naturală prezumţia de vinovăţie. Mult timp, politicianul român a fost un soi de sindicalist, adică o "curea de transmisie" a şpăgii de la vlădică la opincă. Traficul de influenţă e singura răsplată directă şi şi sigură a banilor cheltuiţi cu dărnicie pentru accesul în Parlament. Nu degeaba bănuieşte publicul în spatele luxuriantelor, strigătoarelor la cer afaceri cu statul, prezenţa amicilor politici. Gurile partenerilor rămân cusute, dar contextul depune mărturie în favoarea suspiciunilor.

România a ieşit niţel şifonată în raportul MCV, dar, mă repet, din ceea ce vedem, tot mai multe persoane de rang înalt, investitori neaoşi şi strategici, filantropi ori moralişti, regi ai contractelor cu statul dau semne de nervozitate. E o realitate palpabilă. Vechea marotă cu "dosarele politice" ne face să zâmbim pe sub mustăţi. Când aud o astfel de formulare, ştiu cât de-aproape e condamnarea. Când începe să plouă cu buletine medicale, întrevăd, cu ochii închişi, durata ei. O să mi se spună că nimeni nu e vinovat înainte ca Justiţia să se pronunţe. Dar nu-i luaţi victimei dreptul de a-şi indica agresorul. E în firea lucrurilor ca toate aranjamentele cusute cu aţă albă să poarte la rever stigmatul infamiei: şpaga, mita, interesul de grup, traficul de influenţă. Aşa arată, pe scurt, istoria „firavei noastre democraţii" şi cauza principală a sportului naţional. Cetăţeanul ştie, dincolo de normele europene principiale, că, în România, până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii. Nu m-a mirat prea tare povestea unui nefericit aflat în sala tribunalului, care a fost ignorat cu bună ştiinţă de judecător. Când a strigat că e prezent, a fost dat afară, pentru tulburarea şedinţei. Oriunde în lume o astfel de scenă ar produce un scandal teribil, numai la noi, nu. Sunt ani grei în care politicul (pe mână cu Justiţia) e principalul, dacă nu unicul mijloc de îmbogăţire rapidă. Dacă nivelul corupţiei ar scădea măcar la jumătate, poate am avea şi noi o şansă în propria ţară.

Însă ce mă distrează în cel mai înalt grad e faţa umană şi suferindă a şmecheriei. Deunăzi îl zării pe don Voicu zâmbind strategic şi rotunjor prin grupuri de pesedişti. Alaltăieri am plâns cu lacrimi de crocodil la jelania justiţiară a lui Gigi Becali. M-am dat de deasul morţii când Voiculescu Dan s-a plimbat de la o instanţă la alta. Frapez o sticlă de şampanie în aşteptarea sentinţelor din fotbal. Mă dau de ceasul morţii că numitul Locic s-a predat. Admir comédia. Nu, eu, unul, nu câştig nimic. Statul nu-mi dă înapoi nici în educaţie, nici în sănătate, nici în vreo altă facilitate de interes public din impozitele pe care le-a pasat acestor şmecheri. De aia am voie să râd. E râsul celui care nu are nimic de pierdut. Şi nu mă pot împiedica să mă mir: cum e posibil, Dumnezeule, ca oameni care de-abia se mai târâie, care sângerează pe toate orificiile, în pieptul cărora inima stă să crape, al căror stomac îi strânge de gât, în sângele cărora diabetul îi duce cu zăhărelul, cu mintea înceţoşată de ameţeli şi convulsii, să ne fi tras pe sfoară? Săracii de ei, îi căuta moartea pe-acasă, dar îşi uitasără mâna în buzunarul meu!