Încă o precizare. Ştiu şi mi-este pe deplin clar: se zice că astăzi istoriile astea dihotomice, comunism-anticomunism, nu mai contează. Poate că nu mai sunt importante în discursul public (oare chiar n-or mai fi?). În planul subiectivităţii, însă, consider că am dreptul de a mă încăpăţâna să cred că astfel de poveşti mai au ceva de spus, chiar şi atunci când personajele lor nu înţeleg (din variate motive, care nu pot fi neapărat judecate!), sub raport istoric, ce li s-a întâmplat / li se întâmplă.

Cam pe când Ion Iliescu se pregătea să plece la Moscova pentru a învăţa cum să lupte cu imperialismul capitalist, bătrâna de azi robotea, sub pază militară, „pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice”. Luată pe sus, la 21 de ani, de-un ofiţer rus şi doi soldaţi români, pentru că avea un nume nemţesc, a săpat cu târnăcopul în una din minele de cărbuni din Ucraina.

A scăpat de-acolo după vreo patru ani, numai ea ştie cum, şi s-a întors acasă, unde comunismul era în plină construcţie. La un moment dat, comunismul s-a prăbuşit, poate că de bine ce fusese construit. Ion Iliescu nu s-a prăbuşit, abia îi începuse gloria.

Prin ’92, de-mi aduc bine aminte, sub „masca” din plexiglas a mesei de bucătărie din casa bătrânei trona un afiş mare, scoţând în evidenţă celebrul (apoi!) „rânjet bolşevic” şi având sloganul „Un preşedinte pentru liniştea noastră!”. Totul era bine.

Între 1996 şi 2000 n-a mai fost bine. „Ţapul” părea că-l învinsese până şi pe Cel de Sus, din moment ce domnul Iliescu trebuise să plece acasă. S-a dus naibii „liniştea”! Fără să resimtă exact cum anume s-a întâmplat acest lucru, nimic nu o putea convinge că totu-i altfel decât rău.

Îi spunea şi fata ei, avidă de politică: se va vinde ţara, o dată ajunşi la guvernare ungurii vor lua Ardealul, uite ce-i în Iugoslavia, la fel va fi şi la noi. Într-adevăr, totul era rău. De la televizor ce se mai afla „adevărul”. Păi ce, ar fi ieşit minerii în stradă, şi în ’99, dacă n-ar fi fost rău? „Ehe, vom trăi şi vom vedea!”

Totuşi, după 2000 a fost iarăşi bine. Domnul Năstase, „om mare, mamă, cu carte”, fusese pus sus, acolo, de domnul Iliescu. Mărise pensiile, salariile. Oamenii puteau cumpăra, puteau face, în sfârşit, rate, tinerii intrau „în servici”. Plus că, mereu, domnul Năstase apărea la televizor şi vorbea aşa, frumos şi pe-nţelesul tuturor. Şi Doamna Dana, şi copiii. Şi era primit cu pâine şi sare peste tot unde mergea, şi domnul Iliescu din nou zâmbea. Era linişte, iarăşi!

Până a venit „ăsta, mamă, Băsescu!”. Din 2004 încoace, „e mai rău ca Ceauşescu, care măcar a construit, ăsta tot strică”. Liniştea s-a risipit, numai scandal şi scandal. Nu mai poţi spune nimic. Se zice şi la televizor, e dictatură! Numai el, numai fetele lui, „case şi apartamente”.

„Succesuri”, evident, plus „săraca nevastă-sa, că ea nu-i vinovată cu nimica, păcat de-aşa femeie!”. Şi ce-are cu băiatul ăsta, că-i tânăr, să lase şi pe alţii, ce, numai el? Sau cu domnul Antonescu? Păi „dânsul” vorbeşte aşa de frumos, şi-i pentru pensionari, şi pentru tineret. Ultima dată, bătrâna şi-a pus buletinul de vot în urna mobilă. „Numai la voi mă gândesc, mamă!”

Acum e istovită, la aproape 88 de ani. Cum spune ea, a văzut şi rege, şi „carlişti”, şi legionari, pe Antonescu şi ai lui, comuniştii lui Stalin şi pe-ai lui Ceauşescu. Niciodată n-a fost „linişte”, decât aşa, pe-alocuri şi foarte pe scurt. Îi scapă o întrebare ciudată, gândindu-se, probabil, dacă mai are pentru ce trăi: „Mor eu, mamă, să-l văd pe Băsescu plecat?”

În colţul dintre uşa balconului şi fereastra sufrageriei, pe comodă, televizorul luat în rate de fiică, şi ea pensionară, îşi derulează imaginile cât e ziua de lungă, până târziu în noapte. Mereu e pe Antena 3.