Monarhia: cum ar fi fost ceea ce n-a mai fost să fie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Regele Mihai I FOTO Adevărul
Regele Mihai I FOTO Adevărul

Se împlinesc 147 de ani de la momentul în care, la 10 mai 1866, Carol, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost proclamat domnitor, urmând ca, pe 10 mai 1881, să fie încoronat rege.

Până în 1947, când, dat fiind contextul politic internaţional postbelic, România a fost proclamată „republică populară”, alţi trei monarhi i-au succedat: Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai I. Aceasta este scurta, aş spune, tradiţie a monarhiei constituţionale româneşti. Ceea ce nu face, însă, ca ea să fie lipsită de importanţă. Dimpotrivă.

Textul de faţă e scris de pe poziţii republicane şi pleacă de la recunoaşterea deosebitului rol jucat de regimul monarhic instituit în a doua jumătate a veacului al XIX-lea în iniţierea procesului de modernizare politică, socială şi economică a unei ţări construită din „bucăţi”, aflată la margine de Europă. Iau în considerare, aici, şi constatarea că, din 1947 până în 1989, regimul comunist a impus un tip specific de modernizare, ce a îmbinat, în etapele evoluţiei sale, modelul Uniunii Sovietice cu cel al exaltării de factură asiatică. Un alt ingredient a fost, desigur, naţionalismul tribal. Asta e modernizarea pe care am avut-o în epoca posteblică, nu ne-a fost dat să cunoaştem alta. Ar fi bine, cred, să nu identificăm, totuşi, forma republicană a statului cu tipul de regim pe care l-a pus la lucru comunismul. După cum ar fi, îmi spun, la fel de bine să nu confundăm ideea de monarhie cu „escapadele” de tot felul ale lui Carol al II-lea.

Prin urmare, nu vreau să argumentez aici în favoarea republicii şi împotriva monarhiei. Ceea ce propun este doar un exerciţiu contrafactual: cum ar fi fost ceea ce n-am mai fost să fie? Cum ar fi fost, deci, dacă linia guvernării monarhice nu ar fi fost întreruptă brutal în 1947? Ştiu că istoria, pentru că operează cu date, poate fi considerată un soi de „matematică” a ştiinţelor umaniste şi mai ştiu că, în domeniul istoric, abordările contrafactuale sunt considerate inutile. Dar nu sunt istoric şi cred în posibilitatea de interpretare subiectivă a fenomenelor sociale.

Mă gândesc, înainte de toate, că e foarte probabil că am fi cunoscut un alt tip de modernizare. Tehnic, civilizaţional, e posibil ca România să se fi dezvoltat altfel, să fi arătat altfel, de la modul de locuire şi până la grija faţă de bunurile comunităţii, de la evoluţia urbanizării şi până la tipul de dezvoltare industrială, de la menţinerea unor tradiţii locale şi până la intersectarea acestora cu „provocările” benefice ale accelerării globalizării culturale (faţă de care astăzi riscăm să avem tot felul de răspunsuri isterice). Îmi spun că poate noi, ca cetăţeni, am fi fost altfel, am fi arătat altfel. Poate că am fi putut avea acces la importanţa înţelegerii patriotismului în afara festivismului pe care l-am moştenit din comunism şi dincolo de urletele din balcoane la vreun gol marcat de echipa naţională de fotbal.

Poate că am fi avut bucuria solidarităţii, în momente de cumpănă, bucurie articulată în jurul unor simboluri în care să credem (nu e nimic rău să crezi în ideile, valorile sau faptele întruchipate simbolic, e un firesc semn al integrării şi identităţii comunitare). Poate că am fi înţeles individualismul în sensul competitivităţii economice şi am fi avut respect pentru proprietatea construită şi transmisă generaţional, iar nu în sensul unui egoism moral ce face ca încrederea între noi şi în instituţiile noastre să se situeze la un nivel scăzut. În fine, poate că am fi avut mai mult respect unii în raport cu ceilalţi şi poate că maniheismul social ce se manifestă din vechime, fiind de o acută prezenţă şi azi („noi” şi „ei”, „buni” şi „răi”), ar fi fost măcar estompat.

În al doilea rând, îmi spun că e foarte posibil să fi avut un alt fel de politică. Căci, dincolo de celebra „rotativă guvernamentală” („Majestate, daţi-mi guvernul şi vă voi da parlamentul!”, celebra zicere a lui P.P. Carp) şi în pofida erorilor pe care un regim democratic aflat în stadiu incipient le-a făcut, existau suficiente şanse ca politica românească să evolueze. Şi poate că am fi avut, mai întâi, cetăţeni informaţi şi responsabili, care să-şi aleagă reprezentanţi pe măsură. Fără a fi elitist, îmi spun că, poate, „filtrele” promovării politice ar fi fost mai bine calibrate. Poate că nu am mai fi întâlnit „nesperata” oportunitate a realităţii actuale, în care filosofia tupeului e zilnic accentuată pe ecranele televizoarelor de marii moralişti ai naţiei. Poate că am fi avut, în timp, o autentică „dreaptă” şi o autentică „stângă”, nu caricaturi ideologice amestecate într-o zeamă populistă. Poate că am fi întrezărit niscaiva prestanţă. Şi poate că, în plan european, am fi putut avea prestigiu (un element ce se câştigă în timp, asemenea credibilităţii, şi care ţine, în primul rând, de noi, nu de vreo conspiraţie iudeo-masonico-bruxellezo-brombiniană, cum cred protocroniştii verzi care văd peste tot bubulii lui Ţugui!).

Ei bine, poate că aşa ar fi fost ceea ce n-a mai fost să fie. Sau poate că nu. Revenind, acum, la ceea ce este, poate că ziua de 10 mai reprezintă un bun prilej spre a reflecta la modul în care am putea să ne reglăm şi să ne echilibrăm republica, dacă tot e să luăm în serios posibila modificare a Constituţiei. Ca nu cumva, peste încă vreo sută şi cincizeci de ani, să mai fie nevoie de vreun exerciţiu de interpretare contrafactuală, care să spună ce-ar fi fost să fie dacă noi, cei de azi, am fi fost nişte cetăţeni responsabili.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite