Comentariul, datând, cum spuneam, din anul 2001, se intitulează „O călătorie diplomatică şi utilitatea potenţială a României ca membru NATO“ şi era conceput drept un bilanţ al vizitei întreprinse de premierul Adrian Năstase în Marea Britanie, Canada şi Statele Unite. Totul din perspectiva eforturilor concertate ale puterii şi opoziţiei ca ţara noastră să fie admisă în Alianţa Nord-Atlantică. De reamintit în context că aderarea la NATO şi demararea procedurilor de integrare în Uniunea Europeană au fost, poate, unicele momente şi obiective din istoria României post-decembriste în care clasa politică românească a acţionat şi s-a manifestat public în consens.

Întrebarea firească ce se pune azi, la atâţia ani de la acel moment istoric, este unde s-a risipit sus-menţionatul consens. Aceasta în contextul controverselor artificial scornite în jurul vizitei d-lui Iohannis la Washington, a doua a actualului preşedinte în Capitala Statelor Unite. Vizită, care aşa după cum apare ea la puţine ore de la încheiere şi din ceea ce am putut deduce urmărind relatările de presă dar şi imaginile de la faţa locului poate fi socotită un succes. În orice caz, utilă.

Dacă în comunicatul dat publicităţii de Casa Albă, comunicat prin care se anunţa sosirea d-lui Iohannis pe teritoriul american se făcea vorbire despre un context istoric cu totul special- 30 de ani de la căderea comunismului şi 15 ani de la primirea României în NATO - reprezentanţii guvernului şi a partidelor politice aflate la conducere la Bucureşti s-au dat de ceasul morţii pentru a minimaliza cât mai mult posibil importanţa vizitei. În primul rând din considerente electorale. Fiindcă o primire la Casa Albă în chiar anul în care dl. Iohannis doreşte să obţină un al doilea mandat de cinci ani la Cotroceni are semnificaţii deloc pe placul partidelor ai căror reprezentanţi, azi la închisoare, au plătit bani grei pentru o cină în compania d-lui Trump.

Am avut parte, din păcate, de declaraţii nepotrivite, iresponsabile, resentimentare, unele ţâfnoase şi nelalocul lor, dar definitorii pentru slaba, incalificabila pregătire în domeniul politicii externe, iar ele au putut fi auzite din gura d-nei premier Viorica Dăncilă care a califica primirea preşedintelui Iohannis la Casa Albă drept „o vizită de complezenţă“. E adevărat, d-na Dăncilă a fost excelent taxată de o, în fine!, o replică inspirată a preşedintelui Iohannis - „Simpatică doamna premier, mai trebuie să mai studieze arhitectura Statului!“. Afirmaţii complet nepotrivite au putut fi auzite şi din gura tot mai ridicolului preşedinte al Senatului, dl. Călin Popescu-Tăriceanu ca să nu ma vorbim despre afirmaţiile calificante pentru insalubritatea personajului ale eternului clovn de extracţie vadimistă Codrin Ştefănescu.

Sigur, de data aceasta dl. Iohannis nu a avut misiunea cvasi-imposibilă de a-i convinge pe principalii decidenţi ai NATO asupra importanţa României în întărirea flancului sudic al Alianţei. Însă teme precum provocările comune de securitate, ridicarea vizelor, dotarea militară, extragerea gazelor naturale, problema mai amplă a energiei din Marea Neagră devenită delicată după nepotrivita Ordonanţă 114, dar şi ţinând cont de impredictibila politică fiscală a guvenului român şi sporirea prezenţei americane în România care mai mult ca sigur au fost abordate de cei doi preşedinţi nu au cum să nu intereseze. Nu trebuie uitate nici relaţiile bizare, adesea impredictibile ale americanilor cu ţările Europei Apusene şi declaraţiile contradictorii ale d-lui Trump în privinţa viitorului NATO. Care au adus conotaţii suplimentare şi responsabilităţi sporite vizitei d-lui Iohannis.

Firesc ar fi fost ca întreaga clasa politică din România să urmărească desfăşurarea vizitei şi să aştepte fără nici un fel de note discordante primele ei efecte. Care nu se vor putea observa mai mult ca sigur chiar de a doua zi. Nu a fost să fie. Semn clar că politicienii de azi sunt net inferiori celor din România anului 2001.

Revenind la editorialul lui Nestor Ratesh, editorial de la care au pornit însemnările mele de astăzi, nu pot să nu subliniez calitatea şi obiectivitatea analizei. Directorul din anul 2001 al Europei Libere, altminteri bun cunoscător al vieţii politice americane, nu s-a numărat niciodată printre admiratorii d-lui Adrian Năstase, dar nici al PDSR. Al cărui preşedinte era acelaşi domn Năstase. Şi cu toate acestea comentariul este unul echilibrat, neezitând să sublinieze ceea ce a făcut bine dl. Adrian Năstase. Spre comparaţie, invit să fie citite comentariile de tip-injurie ale d-lor Cornel Nistorescu (Cotidianul) şi Ion Cristoiu (cristoiublog).

Două moduri de a face politică. Două modalităţi de a face presă.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro