Moartea lui Ceauşescu

Ziua de 26 ianuarie este motiv de sărbătoare pentru nostalgici FOTO activenews.ro

Dacă ar mai fi trăit astăzi şi ar mai fi fost şi preşedinte al RSR, Ceauşescu ar fi fost sărbătorit cu mare fast, la împlinirea frumoasei vârste de 97 de ani. Din fericire, data de 26 ianuarie nu mai este o sărbătoare decât pentru nostalgici, care vor merge la mormântul dictatorului pentru a se plânge de pierderea luptei cu decadentul capitalism. Noi putem să ne amintim câte ceva despre momentul în care am auzit de dispariţia sa.

„Sorin Bocancea: De pe 22 până pe 25 decembrie am fost ţinuţi în priză de subiectul fugii lui Ceauşescu. Se improviza mult pe tema capturării lui şi se lansau informaţii contradictorii. Când aveam o clipă de răgaz între plantoane, stăteam cu ochii în televizor aşteptând noutăţi despre acest subiect. Să ne amintim despre momentele anunţării capturării şi apoi a morţii lui Ceauşescu. Dar, înainte de asta vă întreb: aţi avut contact direct vreodată cu Ceauşescu, aţi dat mâna cu el, poate la o ceremonie, la un eveniment, la vreo vizită de lucru?

Mircea Mureşan: Niciodată. Absolut niciodată.

S. B.: L-aţi văzut în realitate.

M. M.: Da, în realitate l-am văzut de multe ori, la activităţi, când participam, acolo, la tot felul de activităţi. Dar n-am avut nici curiozitatea. După mine era un om ca toţi oamenii dar pe care, ştiu eu?, l-au prostit mulţi.

S. B.: Dar, bine, au găsit şi teren. Pe Ceauşescu eu îl consider totuşi un…

M. M.: Da, e responsabil de ceea ce a făcut.

S. B.: Absolut responsabil. Adică, oricât au încercat să-l spele, că ea era mai rea, că el a fost izolat, el ştia tot ce se întâmplă în ţară.

M. M.: Aşa este, a fost responsabil.

S. B.: Unde eraţi când aţi aflat de capturarea Ceauşeştilor? Eu eram în dormitor la televizor.

M. M.: În Piaţă eram, la Crolux, şi am aflat prin cei de la Târgovişte – v-am spus că Regimentul de Tancuri de la Târgovişte făcea parte din Divizie, Divizionul de artilerie de la Târgovişte făcea parte din Divizie – prin Comandantul Diviziei, care ne-a spus că au fost prinşi la pădure, nu ştiu pe unde.

S. B.: Divizionul de la Târgovişte era a lui Kemenici. […] Cum evaluaţi modul în care a gestionat Kemenici situaţia de acolo?

M. M.: Dacă ar fi gestionat el, evaluam. El n-a gestionat, fiindcă n-a fost lăsat. Interesele au fost total altele. […] Aici a intervenit politicul, interesele erau prea mari. Deci, inte-re-se-le erau prea mari ca să mai intervină militarii. Kemenici a făcut, declară şi va declara ceea ce-a primit să spună. E clară. […]

S. B.: Cum aţi primit dumneavoastră sau toţi cei cu care eraţi acolo vestea executării Ceauşeştilor? Cum aţi judecat-o atunci?

M. M.: Cu mintea de-atunci am zis: „O să ne bată Dumnezeu dacă am ajuns să ne împuşcăm conducătorul.”

S. B.: Deci, aşa aţi judecat.

M. M.: Şi toţi, marea majoritate, judecau la fel. Domnule, ori cât de vinovat e un om, nu i-ai dat tu viaţă să i-o iei.

S. B.: Noi n-am judecat aşa.

M. M.: De ce? N-a fost niciun fel de satisfacţie.

S. B.: La noi în Baterie, când a fost difuzată ştirea că sentinţa a fost executată, eram cu ofiţerii în faţa televizorului şi reacţia a fost: „Băi, nu trebuia să-l împuşte! Acesta ştia multe. Pentru că ar putea opri atacurile alea de care se spune.” Deci, la noi, motivul invocat împotriva executării a fost de natură pragmatică, nu unul de natură morală. Se tot spunea că teroriştii sunt ai lui. Ne gândeam: dacă teroriştii sunt ai lui, nu trebuia împuşcat pentru că gestul ăsta o să intensifice reacţia lor. Ne gândeam că el i-ar fi putut opri, iar faptul că ştia multe ar fi dus la un târg care să încheie disensiunile. Aşa judecam noi atunci.

M. M.: Eu cred că l-au împuşcat pentru că n-aveau cum justifica ceea ce s-a întâmplat.

S. B.: Probabil. Niciun alt lider fost comunist n-a fost împuşcat.

M. M.: Dar eu ce spun? Suntem singura naţie care ne împuşcăm conducătorii. Ideea e că executarea lui n-a fost primită cu satisfacţie. Când am auzit la televizor ce motive dădeau: „subminarea economiei naţionale”, când noi terminaserăm cu plata datoriilor externe.

S. B.: Noi nu judecam atunci ce înseamnă genocid, pentru că pentru noi era un termen nou. Bănuiam doar ce înseamnă, că se referă la măsurile antipopulare, la înfometarea şi mizeria în care ne adusese să trăim. Nu puteam să negăm, să spunem că nu ne-a înfometat, că nu ne-a ţinut în întuneric şi în frig. Înainte de armată eu stătusem în cămin, la liceu, şi ştiu că era jumătate de oră curent seara, jumătate de oră dimineaţa. Se mânca gem cu o cană de ceai. […] Bun, discuţia nu era de merit sau de oportunitate, ci dacă trebuia sau nu trebuia.

M. M.: Şi de aici au început fabulaţiile: unde i-s banii, unde-s toate alea?

S. B.: Păi, dacă trăia spunea unde-s banii. Pentru că asta s-a discutat toată noaptea aia, s-a disputat pe treaba asta.

M. M.: Manipulare mai mare n-a fost ca atunci. Avem democraţie şi nu mai avem terorişti. Teroriştii lui Ceauşescu au fugit. Nu se mai trage.

S. B.: Dar de unde? Din momentul acela au murit mai mulţi.

M. M.: Exact. Atunci care e realitatea? Nu-s nostalgic, dar mă întreb.

S. B.: Nu, că aici nu e vorba de nostalgie, e vorba de ce-au făcut cei de după, organizatorii. [...]

M. M.: În fine, după mine nu merita împuşcat Ceauşescu, indiferent despre ce era vorba.

S. B.: Era vorba de a nu merita sau că nu trebuia?

M. M.: Nu trebuia. Până nu se justifica de ce se ia această măsură. Ei au plecat acolo, tot completul acela de judecată a fost pornit pentru liniştirea spiritelor. Şi le-au liniştit cu totul”.

 (Fragment din cartea Aşa ne-am petrecut Revoluţia, Editura Institutul European, Iaşi, 2014, pp. 170-177; autori: Sorin Bocancea şi Mircea Mureşan)