Misiune imposibilă? Sarcinile noului guvern şi elita ţării

Ce-i desparte pe români de un stat eficient? Ce sarcini are noua putere? Nu înapoierea administrativă şi economică e marea problemă a guvernului Orban sau cât va reuşi să se menţină. Ci o elită parţial defectă. Pariul major al României de azi nu e doar gaura uriaşă în bugetul jefuit de PSD pentru a împărţi cadouri clientelei politice.

Nu e doar lipsa infrastructurii, absenţa spitalelor şi şcolilor care să-şi merite numele. Ori a autostrăzilor. Problema nu e doar criza instituţională a unui stat aproape eşuat. Nu e doar distrugerea independenţei justiţiei şi remanierea codurilor penal şi de procedură penală pentru ca fărădelegea să triumfe în România, iar delincvenţii să se bucure de eternă impunitate.

Principalul obstacol în calea relansării ţării se ascunde în societatea ei, în mentalităţi şi elite. Dacă se face abstracţie de emigranţii, care s-ar întoarce şi de acea parte instruită a naţiunii, încă înrădăcinată în mentalitatea central-europeană, această societate a permis comunismului, postcomunismului şi restauraţionismului dragniot să deformeze durabil forma mentală a elitelor ei.

Sunt multe simptomele acestei fatale deformări. Ajunge să se arunce o privire peisajului mediatic, cu o presă nivelată până la nivelul celei de investigaţie; cu televiziuni de dezinformare prefăcute în divizii ale propagandei oligarhiei securiste; şi cu o televiziune publică ştrangulată politic de establishment, a cărei lamentabilă prestaţie, regeşte remunerată chiar dacă nu se ia în calcul decât salariul aparent exorbitant al directoarei TVR, Gradea, desfide imaginaţia oricărui cetăţean ce se doreşte informat.

Nu mult altfel stau lucrurile la cârma instituţiilor memoriei româneşti. Ele sunt girate parţial de neaveniţi scorţoşi. Care, în numele unui patriotism mai fals decât sânii siliconaţi ai piţipoancelor de la şefia pesedistă a diverselor comitete şi comiţii, se cred îndrituiţi să se stropşească la orice ipoteză sau teză nouă. Şi la promotorii lor, dacă dau de bănuit ca potenţiali "iconoclaşti". În speţă la orice tânăr cercetător care, încă neîndoctrinat suficient, îndrăzneşte să scuture un pic ortodoxia unui canon istoric eronat. E cel fixat ca dogmă perpetuă de cadrele naţional-comunismului, de programul lor de reeducare protocronistă a românilor, finanţat de legionari ca I.C.Drăgan şi de urmaşii lor actuali.

Din unghiul lor, nici măcar cele mai sinistre crime comuniste româneşti, cele comise între 1949 şi 1951 în aşa-zisa ”reeducare” de la Piteşti nu suportă o analiză de proporţii, efectuată în lumina arhivelor, dacă tind să probeze realista ipoteză a complicităţii staliniştilor cu legionarii. Pentru că s-ar zgudui o mitologie ultranaţionalistă, care vede în comunism unicul rău totalitar, iar crimele legionare ca pe un fleac, ca pe o bagatelă explicabilă. Furia şi frica iscată de demitizări şi încercarea de a împiedica unele noi au ajuns să pună în pericol viaţa unor istorici precum Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor, ameninţaţi, ca şi eminentul meu coleg berlinez, William Totok, cu moartea.

Or, de la Hannah Artendt încoace, compatibilitatea sistemelor totalitare e notorie. Şi se ştie de mult că în anii 20, 30, „opţiunea unui tineret neliniştit pentru comunişti, sau nazişti a fost o chestiune de hazard”. Se mai ştie că Hitler îi vedea ”pe comunişti potenţiali naţional-socialişti...,iar liderul comunist Karl Radek considera Cămăşile brune naziste o rezervă pentru viitorii recruţi comunişti”, după cum pe drept remarca Eric Hoffer în „Adepţii fanatici”. La rândul lui, Soljeniţin admite în "Arhipelagul Gulag" experimentul de la Piteşti ca fiind ”cea mai teribilă barbarie din istorie”.

Or, dacă, după cum afirmă IICCMR, nici măcar artizanii GULAG-ului nu s-au gândit (la un asemenea regim de tortură) istoricii au dreptul şi datoria să elucideze misterul acestei originalităţi. Fiindcă dacă nici în lagărele de exterminare ale comuniştilor sovietici nu s-a transpus, sub Stalin, o asemenea oroare, pe ce bază să se creadă în inventivitatea staliniştilor români?

Etic, chestiunea nu pare din cale afară de complicată. Erau ”reeducatorii” de la Piteşti în majoritate foşti legionari convertiţi la comunism? Erau. Îi disculpă acest fapt pe comuniştii care-i controlau? Defel. Dar nici pe legionari nu-i dezvinovăţeşte, aşa cum ameninţarea cu moartea a unui ins care ţine altuia un pistol la tâmplă spre a-l sili, sub spectrul primejdiei de a fi ucis, să-l împuşte pe un nevinovat, nu-l autorizează pe cel ameninţat să apese pe trăgaci.

Evident, nicio teză, nicio meditaţie etică, nicio analiză şi nicio inferenţă nu disculpă crimele în masă şi împotriva umanităţii comise de comunişti, inclusiv la Piteşti. Dar românii au nevoie ca de aer de o recuplare la discursul ştiinţific deschis, modern şi orientat spre nou şi spre adevăruri oricât de incomode, care a marcat istoriografia occidentală de când Hannah Arendt a şocat, discutând fără umbră de îngăduinţă culpa şi complicitatea la Holocaust a şefilor comunităţilor evreieşti, silite sub ameninţarea morţii de nazişti să colaboreze la deportarea enoriaşilor lor.

Pe scurt, România are nevoie de o amplă doză de aer proaspăt în laboratoarele elitei ei ştiinţifice şi culturale, în presă şi în şcoli, nu doar în birourile celei politice şi administrative.

Or, numărul mare de probleme acute confruntând noul guvern şi frica lui de a fi pedepsit de electorat dacă trece la reforme autentice, reduc mult atât şansele unei aerisiri grabnice şi de amploare, cât şi pe cele de succes ale schimbării inaugurate prin fericita debarcare a partidului-stat. Schimbare care, ce păcătos cerc vicios, presupune înainte de orice o înnoire etică şi spirituală a elitei.

Petre Iancu - Deutsche Welle