Minunea de la stînă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Preşedintele Iohannis, la Consiliul European
Preşedintele Iohannis, la Consiliul European

Am scăpat de noi înşine şi înaintăm, bine conduşi, spre paradis. Operaţia a costat exact 80 de miliarde de euro. Primul succes a apărut aproape instantaneu. Îndată după revenirea de la Bruxelles, preşedintele Iohannis a dat ţării o variantă actualizată a Mioriţei.

De pe margine, corul de scribi şi sub-profeţi din subordine propagă capodopera.

În varianta veche, Mioriţa prezenta trei ciobănei prinşi de o intrigă distructivă, alimentată de corupţie şi imoralitate civică. Ciobănaşul-victimă era cuprins de fatalism, se resemna în faţa ticăloşiei venite din provinciile surori şi emana un lung discurs pesimist.

În varianta actualizată de K. Iohannis, numărul ciobănaşilor creşte la patru. Unu-i, moldovean, unu-i vrîncean, unu-i ungurean şi unu-i european. Totul merge neschimbat, pînă aproape de final. Cînd, de după summit-uri şi dealuri, vine gonind, cu zîmbetul pe faţă, ciobănaşul european. El le aduce celorlalţi trei vestea că au cîştigat loteria. Brusc, urzeilile şi fatalismul ies din scenă.Toată lumea se împacă şi se pune pe proiecte de stînă nouă, cu şosea de acces, aer condiţionat, ONG propriu, wi-fi şi sală de conferinţe, 

Realitatea pe care Preşedintele şi-a exersat atît de psihedelic gîndirea politică spune că 80 de miliarde din cele 80 de miliarde de euro primiţi sînt altceva decît par. Nu e vorba de 80 de miliarde în cont, ci de suma cheltuielilor posibile sau neterminate, pe bază de proiecte. Şi nu e vorba de o danie, ci de un contract stufos şi multi-condiţionat care amestecă granturi şi împrumuturi la dobînzi mici. Nu acum, ci într-o proiecţie care mizează pe comportamente impecabile în următorii 7 ani. Fiecare euro primit sau împrumutat e alocat proiectelor care presupun o industrie birocratică vastă care presupune o administraţie apolitică şi supercalificată care presupune o altă ţară. 

Declaraţiile Preşedintelui şi superbele poeme în proză datorate colaboratorilor lui trec peste aceste detalii, declarîndu-le rezolvate. Organizarea nu e o problemă. Dispunem de ea şi de soldaţii ei riguroşi. Comisii, planuri, viziuni. Mai importante sînt sentimentul, tonusul, angajamentul şi atmosfera iar aici, din fericire, românul e neîntrecut. În consecinţă, putem fi optimişti. România poate fi reconstruită. Românii vor fructifica o şansă care apare o dată la o generaţie. La orizont se vede, iar, Milcovul. El cere acea capacitate de absorbţie la care românii se pricep de minune.

Dar, oare, pe cine se bazează Preşedintele, cînd ne anunţă că avem banii pe care  abia aşteptam să-i cheltuim cu cap? Pe expertiza unui guvern care susţine că poate administra miliarde de euro, dar tocmai a scăpat de sub control miliarde de viruşi? Pe competenţa contrară a opoziţiei care a luptat pentru dreptul la viaţă al aceloraşi viruşi? Sau pe busola fără greş a legilor trimise la pocit în atelierele CCR? Cine s-a găsit să ne renască!

Dacă astea sînt garanţiile, putem conta, de pe acum, pe o izbîndă fără egal: 80 de miliarde degeaba. Mult mai cuminte, Preşedintele ar fi putut să îşi ţină efuziunile în lesă şi să anunţe că metroul va fi gata în cutare secol sau că vom construi încă 4,68 km de autostradă în deceniile ce vin. 

Dar principala calitate a mesajelor trimise de Preşedinte şi de corul afiliat nu e minciuna. E insolenţa. Adică darul de a-şi insulta ţara, poftind-o la basme eterne, în aşteptarea voturilor, la toamnă. Deşi nu e suspect de cunoştinţe istorice, Preşedintele a perpetuat cea mai funestă şi umilitoare constantă politică şi publică românească. Ideea după care istoria e rodul miracolelor, iar românii sînt mari captatori de minunii favorabile.

În spatele declaraţiilor tehnice ale Preşedintelui, stă bine aşezată supersitiţia după care tot ce ne trebuia era o nouă catastrofă globală. Această supoziţie ne-a însoţit tot timpul şi a fixat adînc învăţătura după care, singuri, nu sîntem în stare de nimic. Şi nici nu are rost să fim, pentru că istoria altora merge anapoda doar pentru a ne face regulat favoruri. La fel ca în 1877, în 1918 şi în 1989, crizele care i-au măcinat pe alţii ne-au rostogolit nouă, în poală, zarul norocos. În aceeaşi serie, Corona-virus e naşul renaşterii naţionale româneşti.

Filozofia noastră de profunzime e confirmată: stai nemişcat o epocă-două, aşteaptă, nu te lăsa dus de principii sau hărnicii obositoare şi, la un moment dat, alţii îţi vor renova stîna. Singurul lucru cu care eşti dator e să nu faci nimic într-o direcţie sau alta. Apoi, lansezi cu mare succes de public mitul perenităţii româneşti. 

De adata asta, însă, scenariul de mai sus e prea mărunt. Cu alte cuvinte, întrebarea cu cine ne-am găsit să renaştem? E urmată de o alta, încă mai vitregă: tocmai acum ne-am găsit să renaştem?

Cine îşi închipuie că ne vom strecura întăriţi de răsturnarea civilizaţiei occidentale, n-a înţeles pe ce lume gîndeşte prost şi trăieşte degeaba. Într-adevăr, în jurul nostru, luminile Occidentului îşi taie alimentarea, în căutarea întunericului final.  America a plonjat în anarho-maoism, cea mai avansată şi sigură metodă de sinucidere care poate veni de hac unei civilizaţii. La rîndul ei,  Uniunea Europeană şi-a decretat, ca de obicei, propriul triumf dar asta n-o împiedică să se cufunde în scleroză şi blocaj.

După marele summit salvator de la Bruxelles, escrocheria economică Nord-Sud şi escrocheria morală Vest-Est rămîn nerezolvate şi foarte bine conservate. Sudul italo-hispano-grec e şi mai temeinic guvernat de la Bruxelles, pe un mandat emis de Ministerul german de Finanţe. Estul va suferi de distanţarea de America, aşa cum e ea stimulată de UE. Reorientarea UE spre concubinaj sistematizat cu Chnia şi cu Rusia promite să facă din Est un no man’s land, la dispoziţia nevoilor economice şi a predicilor anti-corupţie de la centru. Şi, în aceste condiţii, cineva susţine că vom fi noua grădină a Europei! Statul model care va prospera, privind senin la rătăcirea lumii din afară!

Un cititor atent va observa că summit-ul care a dat Planul de Redresare UE s-a încheiat cu rezultate economico-financiare modeste. 0,7% din PIB-UE. În schimb, consecinţele politice sînt formidabile. Comisia European a devenit ordonator de credite, ca un guvern care pune colateral propriul buget. Comisia era, oricum, leguitor, ca un Palrament, dar nederanjată de control parlamntar. În plus, aceeaşi Comisie nu are motive să se teamă de o justiţie fidelă doctrinar şi seviabilă în caz de contencios. La un loc: un stat aproape autoritar şi nescrutabil. Aşa cum multe state democratice şi-ar dori dar nici una n-ar îndărzni să fie. Şi, în acest context mustind de onestitate, cineva s-a trezit să ne informeze că ne paşte renaşterea!

Nu sîntem obligaţi să fim mereu în urmă, subdezvoltaţi şi slabi. Şi nici nu trebuie să existăm doar spre a confirma proasta noastră părere şi a altora despre noi. Dar bunul simţ ar trebui să îl ajute mai mult pe Preşedintele Iohannis. Cum?

De pildă, printr-o comparaţie cu o cu totul altă ţară: România anilor 1870-1918. Atunci, ţara a crescut splendid. Explicaţia: intervenţa economică străină şi calitatea remarcabilă a minţilor locale, fie liberale, fie conservatoare. Distanţa faţă de micii titani inepţi ai lui 2020 e incalculabilă. Apoi, în următorii 30 de ani, din 1918 pînă în 1948, am pierdut tot.

Altă sugestie ajutătoare: un telefon lui Boc sau Bolojan. Preşedintele va afla cum, ce şi cît se poate face, fără efecte penibile de imagine. 

Iohannis Re-Întemeietorul şi analizele calfelor-cobzar din preajma lui spun unul şi acelaşi lucru: doar banii ne-au lipsit. În traducere: tradiţionala resemnare românească e justă şi sănătoasă, în aşteptarea meteroritului pleaşcă, ţintit pe România. Preşedintele şi colegii lui de fantasme nesărate nu înţeleg că au rostit cea mai deplină insultă încasată de români, de la faimoasa analiză care a certificat că mămăliga nu e Semtex.

E previzibil. Peste cîţiva ani, cînd din renaştera promisă va rămîne cel mult un  maldăr de hîrtii în cea mai distinsă euro-papagaleză, vom fi mustraţi amar şi superior. Preşedintele şi PNL ne vor certa că n-am avut puterea de a sări, alături de ei, în absolut. Un fel de a spune: n-aţi mîncat salam de Sibiu cu soia!.

Apoi, vom aştepta, din nou, reeditarea minunii de la stînă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite