Ministrul Muncii pensionează logica. Pe caz de boală

Ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu FOTO Mediafax

Cu banii încasaţi de soţul lui Câmpeanu, Daniel Barbu putea organiza liniştit festivaluri Shakespeare, aceeaşi sumă ar fi răscumpărat onoarea lui Radu Stroe mai mult decât demisia şi ar  fi constituit un avantaj serios în negocierile cu FMI care l-au condus pe Daniel Chiţoiu spre ieşirea de urgenţă din minister. Nu-i aşa?

In timp ce liberalii fac, precauţi, planuri privitoare la viitoarea structură a Guvernului, miniştrii PNL care au mai rămas pe la Palatul Victoria sunt, parcă, loviţi de un blestem. Ultima asupra căreia a picat năpasta este ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu. Bunicuţa bonomă, cum i-a spus presa, şi ministru al Muncii, după cum menţionează cartea de vizită, Mariana Câmpeanu este acuzată că şi-ar fi pensionat soţul prin favoritisme şi că, în ciuda scandalurilor care au vizat-o, s-ar fi lipit de scaunul de la minister mai ceva ca timbrul de scrisoare.

Spre deosebire de colegii săi care au preferat o demisie, fie ea şi tardivă (vezi cazul Stroe), inexplicabilă (vezi cazul Gerea) sau chiar forţată (vezi cazul Chiţoiu), Câmpeanu se ţine tare pe poziţii şi are în spate un motiv cât se poate de serios: dacă ar demisiona, ar însemna că îşi recunoaşte vinovăţia. Sigur, tocmai aici, unde lucrurile sunt ceva mai delicate şi probate printr-o anchetă, Câmpeanu a găsit călcâiul lui Ahile: faptele te demit mai greu decât vorbele.

Ar fi putut Daniel Barbu să invoce acelaşi motiv? Evident că nu, de vreme ce declaraţiile sale au explodat în mass-media înainte ca el să îşi dea seama ce se petrece. Ar fi putut Stroe să pretindă că nu e vinovat, când afirmaţiile i-au fost, de asemenea, înregistrate ? Putea, în sfârşit, unul precum Gerea să ţină cu dinţii de scaunul ministerial, când vizibilitatea sa în Guvern era o glumă? Nici măcar Chiţoiu, despre care se spunea că ar fi uns cu toate alifiile guvernării, nu a reuşit să se impună şi a plecat din Cabinet sub pretextul că a fost “avansat” la gradul de secretar general interimar al partidului, întocmai ca un adolescent ţinut din scurt care nu poate ajunge la petrecerea colegilor şi pretinde că are altceva mai bun de făcut. 

Cât despre Câmpeanu, ea spune că nu trebuie să fii în scaun cu rotile ca să obţii gradul I de invaliditate. Că soţul, între timp, a fost diagnosticat şi cu Parkinson, cu un cancer şi suferea oricum de ceea ce se numeşte, popular, “pată neagră pe creier”. Că “a scăpat de câteva ori şi a condus”, dar au fost excepţii. Că este în permanenţă supravegheat. Că, într-adevăr, legea de acum e mai dură, dar atunci era destul de permisivă. Oricât de permisivă ar fi fost, însă, stipula clar că gradul I de invaliditate se acordă celor care nu se pot deplasa şi îngriji singuri, ceea ce nu a fost cazul domnului Câmpeanu, fotografiat pe la nunţi şi filmat când conducea automobilul de la RAR.

Unii s-au revoltat că ar putea apărea o anchetă pentru un om care primeşte 1.500 de lei pe lună. Că are culoare politică dosarul domnului Câmpeanu şi alţii, “mai hoţi”, nu au fost demascaţi.

 Într-adevăr, cu banii încasaţi din pensia soţului, Câmpeanu nu l-ar fi sponsorizat pe Barbu în demersurile sale cultural-artistice, nici nu ar fi reuşit să cumpere un detergent din cele mai scumpe ca să spele ruşinea lui Stroe. Nici FMI nu s-ar fi uitat la Chiţoiu, dacă îi speria cu o rezervă constituită dintr-o pensie de invalid, chiar dacă ştiau că negociază în ţara tuturor posibilităţilor, şi nici miniştrii liberali nu şi-ar fi putut închiria, cu banii ăştia, pentru alte câteva luni, fotoliile de la Guvern.

Paradoxul este că aceeaşi sumă modică o păstrează pe Câmpeanu în scaunul ministerial, fiindcă nu e îndeajuns de umflată cât să tulbure apele, nici nu are o poveste grea în spate, cu iz de subminare a economiei naţionale, vânzare de transformatoare vechi à la Fenechiu sau mită în opere de artă.

Povestea nu are savoare, poate, decât pentru cei bolnavi, pentru cei care  gradul ăla de handicap contează, dar, ca să vezi!, debilii şi alienaţii nu au drept de vot. Şi nici noi, ceilalţi, nu avem, când acceptăm explicaţii fără dovezi. Spunându-ne că, de fapt, cazul nu e motiv de demisie, Câmpeanu ne pensionează pe toţi după aceleaşi criterii: avem o pată pe creier.