Proiectul Legii manualului şcolar (Legea 1/2018), propus de guvern în procedură de urgenţă, se află la Senat, mai precis la comisia de învăţământ, condusă acum chiar de iniţiatorul legii, fostul ministru al Educaţiei, Liviu Pop.

Proiectul de lege urmăreşte modificarea radicală a situaţiei existente la ora actuală (Legea educaţiei naţionale, art. 69): cadrele didactice selectează şi recomandă elevilor acele manuale şcolare din lista manualelor aprobate. Deşi procesul pregătirii, editării şi tipăririi manualelor este complicat, conducând la dese întârzieri, cred că simpla administrare eficientă şi corectă ar fi preîntâmpinat toate dereglările existente în sistem. Oricum ar fi, motivarea proiectului pe baza existenţei întârzierilor (în opinia Ministerului, editurile ar fi vinovate) nu este nicidecum bine motivată pentru a se aduce modificări radicale întregului sistem educativ.

Am spus „radicale“, căci legea, odată adoptată va avea consecinţe catastrofale pentru educaţie, dar şi pentru societate. Voi vorbi de cele mai importante. De exemplu, la articolul 4 se prevede ca proiectele de manuale să se realizeze de autori şi să se depună sub formă de manuscris, apoi un grup de evaluatori să evalueze manuscrisul (să notez în paranteză, că ar fi de dorit ca evaluarea să se facă independent de minister, adică evaluatorii să fie aprobaţi de minister, dar să nu fie membri ai Centrului Naţional de Evaluare şi Examinare ori ai Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei. Apoi, art. 4 trece de la „manuscris“ la „manual“: „manualele şcolare admise în urma evaluării sunt publicate pe platforma“ ministerului în vederea selecţiei manualului de bază.

Privind mai în profunzime, se va realiza că, de fapt, Ministerul urmăreşte numai eliminarea concurenţei de pe piaţa manualelor şcolare.

Această trecere ilicită de la „manuscris“ la „manual“ arată fie lipsa de informare a iniţiatorului, fie lipsa de inteligenţă, fie lipsa de corectitudine. Un fost profesor ar trebui să ştie că autorul predă un text tehnoredactat (cu anumite caractere, de o anumită mărime etc). Autorul nu poate include imagini, grafice, fotografii etc. din simplul motiv că aceste aspecte sunt efectuate ulterior de către editură. Un fost ministru ar trebui să aibă inteligenţa necesară să înţeleagă că evaluarea unui manuscris nu-l transformă automat în manual.

Dacă se va concede totuşi că iniţiatorul nu ar da dovadă nici de lipsă de cunoştinţe, nici de lipsă de inteligenţă, mai rămâne sa vedem cum e cu lipsa de corectitudine. Eliminarea editurilor din procesul de elaborare a manualelor ar părea oricui bizară, la o privire superficială. Dar, privind mai în profunzime, se va realiza că, de fapt, Ministerul urmăreşte numai eliminarea concurenţei de pe piaţa manualelor şcolare. Cu alte cuvinte, se elimină editurile (adică cele câteva zeci de edituri implicate în editarea, tehnoredactarea, ilustrarea, tipărirea celor peste 3 milioane de exemplare), pentru a se face loc editurii: Editura Didactică şi Pedagogică.

Ajungem acum la proiectul editurii unice, adică Ordonanţa de urgenţă prin care s-a înfiinţat Societatea Didactică şi Pedagogică SA ca urmare a reorganizării Regiei Autonome Editura Didactică şi Pedagogică. Trec peste multe aspecte ciudate (posibile încălcări de legi din România sau UE), ca să subliniez numai câteva consecinţe ale acestei măsuri. În primul rând, va fi imposibil ca o singură editură să pregătească câteva zeci de loturi (manuale pentru diferite clase, specializări, limbi, confesiuni etc.), căci ar însemna să aibă un personal de câteva mii de oameni. În al doilea rând, eliminarea concurenţei ar însemna monopol de stat, adică un fel de naţionalizare mascată şi o întoarcere la o epocă de tristă amintire. Argumentul Ministerului cum că noi am învăţat după un singur manual nu ţine din simplul motiv că economia României este, în acord cu Constituţia, o economie de piaţă, nicidecum economie socialistă, închisă, dirijată.

Altă consecinţă va fi că eliminarea concurenţei va conduce la corupţie, dependenţă politică şi multe alte tare ale unui sistem lipsit de deschidere şi libertate. Chiar dacă concurenţa dintre autori este reală, nu va însemna că editurile ar trebui să fie scoase din ecuaţie în mod definitiv, căci asta va da o lovitură mortală liberei iniţiative, întreprinderilor mici şi mijlocii şi deci economiei de piaţă româneşti.

Dacă vom fi întrebaţi ce ar (mai) fi de făcut, sugestia mea este ca iniţiatorul să admită cel puţin continuarea concurenţei.

Naţionalizarea vizată de Minister, şi de coaliţia de guvernare, în sistemul educativ prin cele două proiecte încalcă în mod evident Constituţia, lucru care, sunt convins, după adoptarea lor de către Parlament şi promulgarea de către Preşedintele României, va fi constatat de către Curtea Constituţională.

Dacă vom fi întrebaţi ce ar (mai) fi de făcut, sugestia mea este ca iniţiatorul să admită cel puţin continuarea concurenţei, adică să se selecteze cinci proiecte de manuale, iar din acestea profesorii să poată selecta ce manual să folosească în clasă; în acest fel, art. 69 din Legea educaţiei va putea să fie îndeplinit în continuare. Problema este că, dacă se va face aşa, ce rost mai are toată această mascaradă?

Altă sugestie ar fi ca Editura Didactică şi Pedagogică să editeze numai acele titluri lipsite de oferte (de proiecte de manuale), cum e cazul cu cele pentru un număr mici de copii (astfel că editurile, an de an, nu le pot onora din lipsă de eficienţă  economică). Dar, şi aici, dacă Ministerul va accepta această sugestie, ce rost mai mare acest nou proces de distrugere a educaţiei, de data asta prin naţionalizare?