Minciuna instituţională

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Adevărul poate fi cea mai grea povară pentru politică. În acelaşi timp, asumarea stărilor reale, declararea ţintelor şi onorarea cu integritate a angajamentelor constituie calea prin care mediul politic îşi dovedeşte vocaţia transformării. Şi uneori toate acestea se întâmplă.

Istoria politică este, cel mai adesea, o imensă colecţie de eroi, eşecuri şi excrocherii. La toate nivelurile şi în împrejurări din cele mai variate. Divorţul între morala şi politica (marcată de minciună ) ar fi un act de mare risc. Puţini lideri şi nu în dese ocazii, şi-l asumă. De fapt, avem parte de un permanent concubinaj. Ambiguitatea şi ambivalenţa sunt, de fapt, cele două coordonate ale politicii.
 
Autoritatea leadershipului instituţional depinde nu doar de capacitate şi curaj. Depinde, în mod paradoxal, de credibilitate. Încrederea populaţiei, a partenerilor sau pur şi simplu teama adversarilor de forţă şi determinarea jucătorului pe piaţa politică.

Aici se află de fapt miezul problemei!

Credibilitatea! Un termen pur politic…

Nu tot ceea ce este de crezut este şi adevărat... Dimpotrivă, una din cele mai obsesive ambiţii politice este tocmai asigurarea credibilităţii, indiferent de adevăr. Minciuna apare adesea ca performanţa, praf de puşcă pentru glonţul trimis la ţintă. Praf în ochii mulţimii. Pudra fină pe obrazul murdar şi adesea boţit al chipului oficial.

Există, desigur, o colecţie rafinată de justificări. Începând cu „secretul de stat”, înlocuit cu poveşti de adormit copiii şi funcţionând în competiţia curentă ca „deplasare a atenţiei”, minciuna oficială capată o recunoaştere şi asumare „profesională”, este inclusă în reţeta de succes.

Omisiunea devine şi ea o rudă apropiată a minciunii, dublată şi compensată cu exagerarea, două surori gemene vopsite diferit. Există mult cinism în promisiunile electorale, o întrecere exuberantă între competitori dotaţi cu tupeu, seducţie şi lipsiţi complet de memorie.

Desigur, şi dezvăluirea adevărului poate deveni o armă în politică. O armă cu două tăişuri. Cel mai bine sesizează minciuna, tocmai „œdemagogii de serie”. E ca şi cum s-ar privi în oglindă, sesizând rânjetul din spatele zâmbetelor ceremonioase pline de entuziasm ale adversarilor.
 
Competiţia între minciuni rămâne principala activitate a politicienilor în cele mai populare democraţii. Se instalează o dependenţă de minciună - poate cea mai acută slăbiciune a indivizilor motivaţi în jocul instituţional, în confruntarea curentă. Alături şi prin contrast cu nevoia de faimă, de prestigiu, de autoritate! Şi ce ajung toate aestea, odată virusate de neadevăr?!  Ajung forţă! Influenţă! Dominaţie. Piloni adânc înfipţi în teritorii vaste ale vieţii publice.

Dar toate ar fi un simplu vodevil dacă nu ar contamina mecanismele instituţionale, proceduri, norme, raporturi funcţionale între principalele sectoare ale sistemului politic.

Există un prag, dincolo de care, integrate cu viclenie în dinamica unor domenii sensibile, minciuna poate aduce grave atingeri siguranţei naţionale. Care este  nivelul de imunizare dobândit şi practicat pentru contracararea acestor riscuri, rămâne o problema deschisă?

Astfel, infectarea mediului instituţional cu minciuna reprezintă cea mai perfidă formă a „loviturii de stat”. Greu de respins, greu de dezvăluit, greu de contestat.

Pe de altă parte, complicitatea extinsă în prcticarea minciunii ajunge să fie cea mai consistentă formă de coeziune. De partid... De fapt, de clan, de gaşcă. Uneori de „familie politică”.  Unitatea în gând şi faptă, infestată de minciună, generează o forţă invincibilă.

Critica minciunii, protestul, opoziţia mobilizează simple minorităţi, „teorie”, amatorism de doi bani în faţa puterii copleşitoare, coerente şi cu final asigurat care mătură scena politică, striveşte orice alternativă, inchide orice dialog.

Minciuna în politică nu înseamnă, însă, izolare! Nevoia de a fi dus cu vorba, de a fi minţit, apare şi se menţine, aparent paradoxal, la nivelul publicului! La prima vedere, un fapt greu de acceptat în limitele bunului-simţ, minciuna funcţioneaza ca o sursă a liniştii sociale, „împăcare cu soarta”, a menţinerii unor dependenţe populiste ori a unor sensibilităţi nostalgice. Minciuna despre trecutul istoric, despre prezentul incert şi, desigur, despre viitorul luminos.

În democraţie, mai exact în surogatele de democraţie, minciuna se combină cu pluralismul! Adică se multiplică. Apare o diversitate a măştilor, o confruntare permanentă, un schimb dur de pumni şi înjunghieri verbale între mistificatori consacraţi, de top, care folosesc dezvăluirea, „critica”, trimiterea sub acuzare ca o „vestă sigură de protecţie”. Ce ascund în sân, în spatele atacurilor permanente, marii maestrii ai ironiei, blasfemiei, jocurilor de cuvinte şi uneori „demersurilor instituţionale”?!  În ce se transformă instituţiile statului atunci când sunt folosite pentru a ocoli legea? Pentru a ascunde fapte ilegle? Pentru a conferi poziţii privilegiate unor impostori? Pentru a pasa condiţii profitabile unor bişniţari proaspăt îmbogăţiţi?

Ş.A.M.D.

Cât de departe?

P.S. Orice asemănare cu România 2014 este întâmplătoare… Sau nu?!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite