Mihai Goţiu: „DNA-ul vă iubeşte/ În celulă vă uneşte!“. Etapa necesară, dar nu şi suficientă

În noiembrie anul trecut, când am ieşit în stradă cu pancarta „DNA-ul vă iubeşte/ În celulă vă uneşte!“, prietenii au zâmbit, dar m-au întrebat neîncrezători: „chiar crezi?“. Îmi sunt acum martori că, la modul cel mai serios le-am spus că „da“, iar în fruntea listei am pus-o pe Elena Udrea.

Mărturie sunt şi textele din toamna trecută, precum şi altele mai vechi, în care îmi exprimam convingerea că, mai devreme sau mai târziu, le va veni rândul tuturor.

Sunt lucruri care, la un moment dat, devin inevitabile, intră pe un făgaş de pe care e aproape imposibil să mai fie deturnate. Când, în 2007, scriam că Roşia Montană va deveni cea mai importantă mişcare civică din România, când, în primăvara şi vara lui 2013 anunţam că toamna va începe cu mari proteste de stradă pentru Roşia Montană, când, în primăvara, vara şi toamna anului trecut scriam despre mobilizarea fără precedent a diasporei române (pentru a da doar câteva exemple), nu citeam în stele. De fiecare dată, previziunile se bazau pe semne pe care, un jurnalist de teren, preocupat de dinamica socială, nu avea cum să nu le observe. Deschiderea Dosarului Microsoft arăta, dincolo de orice dubii, că procurorii DNA au intrat pe un drum care nu putea duce decât spre mare corupţie sistemică şi transpartinică. Şi nu era singurul semn (disperarea ”la pachet”, cu care colaborau Ponta şi Udrea).

Acum, când intangibili precum Udrea, Vanghelie, Mazăre, Hrebenciuc, Sârbu, Ştefan, Şova, Videanu, Ghiţă cu neamurile lor şi toate încrengăturile fac coadă la DNA şi supra-aglomerează arestul, rămâne, totuşi o întrebare. Are curajul DNA să meargă până la capăt? Pentru că acum au ajuns nu doar la nişte personaje care se considerau (şi erau considerate) de neatins, ci au ajuns chiar la fundamentele întregului sistem. Din declaraţiile făcute în faţa anchetatorilor şi a instanţelor de judecată începe să iasă la lumină întreaga încrengătură.

Practic, anchetele scot la iveală schemele. Modul prin care contractele publice erau condiţionate de comisioane. Comisioane care nu ajungeau doar la cei care le facilitau, ci şi către partide şi campaniile electorale ale acestora. Aflăm, chiar de la Elena Udrea, că existau bani care nu se contabilizau şi din care erau plătite serviciile ”postacilor” (printre altele). O spune cu subiect şi predicat Elena Udrea, în faţa procurorilor:

„Erau situaţii în care partidul deţinea fonduri care nu erau înregistrate în contabilitate şi care proveneau, de exemplu, din contribuţiile de la sectoare, din donaţiile membrilor şi au fost şi cazuri în care candidaţii au contribuit cu sume de bani. Au fost situaţii în care aceşti bani nu se înregistrau”.

Din dosarul lui Vanghelie aflăm cum din comisioane se plăteau servicii de publicitate la televiziuni. Alina Bica povesteşte cum adjunctul SRI, Coldea, îl proteja pe Ovidiu Tender (confirmând ce am scris ani la rând, că serviciile secrete le ţineau spatele unor personaje ca Tender, Timiş şi alţii ca ei). Pe la DNA ajung să dea declaraţii (deocamdată în calitate de martori) şefii unor mari agenţii de publicitate (o altă curea importantă în finanţarea partidelor). Şi tot din anchete vedem condiţionările la care sunt supuşi funcţionarii publici.

Dosar după dosar, declaraţie după declaraţie, se construieşte imaginea de ansamblu. O imagine hidoasă a concurenţei aproape neverosimile (şi, totuşi, din păcate, atât de adevărată) între partide şi grupurile de interese din jurul lor pentru a fura şi a corupe mai mult decât adversarul. Şi să furi mai mult decât adversarul pentru a rămâne sau pentru a reveni la butoane ca să furi şi mai mult. O spirală halucinantă care a sufocat economia şi societatea autohtonă şi a cărei ”justificare”, dar şi supravieţuire, se baza pe faptul că ”şi ceilalţi fură”. Şi tocmai pentru faptul că ”şi ceilalţi fură” se accepta ideea că unul sau altul, din fiecare tabără, ar mai putea cădea, dar nu şi sistemul. Pentru că dacă pică sistemul, pică toţi. O hoţie spală o altă hoţie, şi amândouă îngroapă România.

De aici, toate efectele colaterale. Contracte şi licitaţii trucate, care au omorât aproape toate firmele care încercau să-şi dezvolte o afacere cinstită (că nu mai găseşti, acum când le-a intrat frica de procurori în oase, vreo firmă care să aplice la o licitaţie pe bune). Facilităţi imorale pentru tot felul de firme (ca exemplu: cum să nu dai facilităţi celui mai mare deţinător de abatoare de lemn din România, când ai zeci şi sute de mii de hectare de pădure retrocedate ilegal, că unde ar mai putea valorifica împroprietăriţii peste noapte pădurile primite moca?). O protecţie socială minimală sau chiar inexistentă (că aşa ajunge funcţionarul public să fie dependent de locul de muncă de la stat – mult mai protejat decât locul de muncă din privat -, implicit, aşa e predispus funcţionarul public să-şi cumpere locul şi/sau să facă jocurile şefului corupt, că altfel se trezeşte pe piaţa liberă, unde e vai de mama lui). Preţuri privilegiate la energie (că din marile industrii vin şi marile ”returnări” către partide, nu din zecile de mii de firme mici şi mijlocii, îngropate de facturi de utilităţi imposibil de achitat). Promovări în funcţii publice (cum să laşi universităţi, instituţii publice, firme de stat pe mâna unor profesionişti din afara sistemului, când, de fapt, în astfel de funcţii ai nevoie de personaje vulnerabile şi şantajabile, gen Toni Greblă?). Şi lista poate continua, esenţial fiind însă să se înţeleagă că efectele nu se reduc doar la cele oricum dramatice cauzate de furtul din bani publici (adică bugete reduse drastic la sănătate, educaţie, cercetare, cultură), ci la absolut tot ce înseamnă dezvoltare economică şi socială.

Da, DNA-ul a ajuns să-i unească în celule pe cei care acaparaseră în devălmăşie România. Dar asta nu e suficient, dacă nu merg până la capăt pe firul care poate descâlci povestea: finanţarea partidelor politice. Şi dacă vor merge până la bază, nici asta încă nu e suficient, pentru că sarcina procurorilor s-ar opri aici. O altă lege a finanţării partidelor politice nu intră în atribuţiile lor. Însă cum poţi să crezi că o comisie condusă de Zgonea, cu o opoziţie care, la rândul ei, s-a înfruptat din ciolanul public are vreun interes să o schimbe? Nici măcar nu radical, ci în acele mici punctuleţe şi paragrafe în care se ascund marile hoţii? Cum să te aştepţi de la parlamentarii care au ajuns unde au ajuns graţie acestui sistem, să nască o lege care să asigure un control democratic asupra serviciilor secrete? Cum să te aştepţi să fie stopate toate facilităţile acordate ”investitorilor strategici” (externi sau autohtoni, mai mari sau mai mici) de către cei care au umplut pungile cu făină şi ulei ori şi-au plătit ”postacii” care au inundat internetul cu banii viraţi taman de aceşti ”investitori”? Misiune aparent imposibilă. Că dacă te uiţi, la stânga şi la dreapta spectrului politic (şi nu din punct de vedere ideologic, că ideologia e ultima problemă a partidelor autohtone), e aceeaşi mizerie. Iar legile electorale, care să permită apariţia unor mişcări politice noi depind tot de Zgonea şi ceilalţi pe aceeaşi lungime de undă? Iar instituţiile media, care ar mai putea mişca una, alta sunt parte şi ele, în proporţie covârşitoare, din sistem.

Şi atunci? Şi atunci nu ne rămâne decât să scrâşnim din dinţi şi să mergem mai departe. Că schimbările majore nu vin peste noapte. Şi nici soluţiile nu pot veni într-o dimineaţă însorită. Poate suntem câţiva (câteva zeci, câteva sute, hai să zicem câteva mii sau zeci de mii) care urmărind îndeaproape sistemul l-am înţeles, l-am atacat, ne-am zbătut şi, pe ici pe colo, l-am încurcat. Uneori, chiar serios. Dar mai avem ceva ani de tras până când va fi înţeles la nivelul societăţii şi va exista suficientă presiune publică pentru a schimba fundamental starea de fapt. Acum, avem o şansă: pentru că dincolo de zdrăngănitul cătuşelor se vede şi schema (da, au dreptate cei de la CSM, justiţia nu trebuie să fie un show, şi dincolo de argumentele legate de drepturile oricărei persoane prezumat nevinovate până la decizia definitivă, există şi riscurile de a distrage atenţia de la mizele reale, respectiv de a genera o reacţie de satisfacţie şi de demobilizare văzând căderea câtorva capete). Practic, la modul real, am trecut de la faza conştientizării şi acceptării problemei la cea a înţelegerii ei. Să nu fie cu supărare şi nici să nu se lase cu demobilizare, că nu e deloc lucru puţin. Dar nici suficient. La fel cum succesul DNA e doar o etapă de parcurs, nu schimbarea. Că dacă vreţi un indicator, am mai spus asta, cu adevărat victorie va fi când procurorii anti-corupţie vor sta mai mult în şomaj tehnic, din lipsă de lucru.

Comentează acest text pe Romaniacurata.ro!