O demisie motivată sec prin recunoaşterea eşecului în stabilirea unei comunicări reale şi adecvate cu presa. 

Nu cred că d-na Niculescu-Bran a greşit prea tare în formulare. Căci de un lucru sunt sigur. Şi anume de faptul că stilul doamnei Niculescu-Bran, rece, distant, rezervat nu putea fi defel pe placul vorbăreţilor în exces acreditaţi la Cotroceni. Jurnalişti obişnuiţi la rându-le cu vorbăria în exces şi cu tentaţia spre cancan, ba chiar spre bruftuluială a fostului preşedinte Traian Băsescu ce a cumulat, de la un moment dat încolo, funcţia de purtător de cuvânt. Bruftuluiala însăşi devenind subiect de ştire pentru o presă ahtiată după senzaţional şi dovedindu-se pe gustul unui public tot mai afectat de tabloidizarea presei. Pentru care preşedintele trebuie să fie tot mai apropiat ca tipologie şi comportament cu Oana Zăvoranu. 

Nu ştiu dacă Tatiana Niculescu-Bran e cea care l-a sfătuit pe dl. Klaus Iohannis să fie atât de puţin vorbăreţ ori să supraliciteze comunicarea cu ajutorul reţelelor de socializare. Dacă da, a greşit o dată în plus socotind că ceea ce a mers în campania electorală va merge şi în exercitarea vreme de cinci ani a dimensiunii comunicaţionale a mandatului prezidenţial. 

Spun o dată în plus fiindcă tare mi-e teamă că d-na Tatiana Niculescu-Bran a comis prima greşeală în momentul în care a acceptat oferta făcută de noul ocupant al Palatului Cotroceni. A greşit, supraevaluându-şi din start capacităţile de comunicator.

Da, e foarte adevărat, Tatiana Niculescu-Bran a fost, poate mai este încă, un foarte bun jurnalist. Calităţile sale i-au îngăduit să acceadă la funcţia de şef al Biroului pentru România al BBC World Service, birou între timp închis ca urmare a unor restricţii bugetare impuse de guvernul de la Londra. Doamna Niculescu-Bran este, de asemenea, dacă nu cumva este chiar mai întâi de toate, un bun romancier. Care a atins excelenţa în genul romanului documentar, non-ficţional, oricărui om cât de cât instruit fiindu-i cunoscute cărţi precum Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor

Cu atât mai mult cu cât ele au fost dramatizate, servind drept punct de plecare pentru un bun spectacol semnat de Andrei Şerban, ba chiar şi ecranizate de Cristian Mungiu în filmul După dealuri, un important succes internaţional al cinematografiei româneşti. O ecranizare primită însă cu rezerve de scriitoare care şi-a exprimat tranşant opinia într-o scrisoare adresată regizorului şi publicată pe site-ul Contributors la data de 2 octombrie 2012. Cine are curiozitatea de a reciti acum scrisoarea cu pricina va recunoaşte în ea, fără prea mari dificultăţi, stilul categoric, deloc dispus la negociere sau la compromis, din postarea referitoare la starea Cotroceniului de abia părăsit de Traian Băsescu. O postare socotită sfidătoare, mofturoasă, nepopulistă ce i-a adus autoarei un val de critici, după părerea mea, total nejustificate.

Nu o cunosc personal pe doamna Tatiana Niculescu-Bran. Nu am văzut-o prea des nici la televizor. Am văzut-o în carne şi oase o singură dată. În vara anului 2008, cu prilejul prezentării la Teatrul „Odeon” a spectacolului Spovedanie la Tanacu. Atunci, nu am avut impresia că doamna Bran s-ar fi simţit din cale afară de bine în mijlocul spectatorilor ce au asaltat-o cu întrebări. Ba dimpotrivă.

Ştim cu toţii că munca de scriitor se desfăşoară în singurătatea camerei de lucru. Oricât ar părea de ciudat şi munca de jurnalist de radio e una care, cel puţin în partea ei de concepţie, se exercită pe cont propriu. Chiar şi în cabina de emisie, omul de radio se află foarte adesea singur, plasat în faţa unui microfon, un obiect lipsit de reacţie. Din câte se pare, în propria-i intimitate, doamna Tatiana Niculescu-Bran a avut ştiinţa de a aproxima corect ceea ce aşteaptă cei aflaţi dincolo de microfon şi dincolo de ciclop. A fost însă mult mai puţin inspirată în anticiparea reacţiilor colegilor săi de breaslă, dar şi a celor ce se află în spatele acestora. Nimeni alţii decât noi, telespectatorii, noi, ascultătorii, noi, cititorii.

În lumea largă, ca să nu zic în lumea civilizată, demisia unui purtător de cuvânt, fie el şi purtătorul de cuvânt al Preşedinţiei, nu provoacă emoţii prea mari. Ea face parte din faptele diverse, din micile nimicuri ale vieţii politice cotidiene. În România, plecarea de la Cotroceni a doamnei Tatiana Niculescu-Bran a stârnit oarecare vâlvă. Amplificată de nemulţumirile tot mai pronunţate legate de felul în care înţelege să îşi exercite mandatul prezidenţial dl. Klaus Iohannis însuşi. S-a vorbit despre o „nepotrivire de caracter” dintre doamna Bran şi dl. Dan Mihalache, ba chiar despre dorinţa acestuia de a-i face pârtie doamnei Adriana Săftoiu. Dar cel mai mult s-a invocat, ba chiar supralicitat, neştiinţa preşedintelui Klaus Iohannis în desemnarea consilierilor şi a aparatului de lucru din imediata sa vecinătate. În capul căruia se sparg toate oalele sparte.

Nu se poate să nu observi şi să nu recunoşti anumite stângăcii ale preşedintelui în alegerea colaboratorilor. Ba chiar mai mult de atât. La fel cum nu se poate să nu bagi de seamă că, la mai bine de 100 de zile de la mutarea la Cotroceni, fostul primar al Sibiului nu are încă un aparat de lucru complet. Ceea ce numai bine nu e. 

Până la urmă şi aceste mici nimicuri au rosturile lor şi pot furniza indicii despre cât de sigur e parcursul domnului Iohannis pe drumul României lucrului bine făcut.