Desigur, mass-media a prezentat unele consecinţe posibile ale intrării lor în vigoare dar, pe măsură ce ne îndepărtăm de Marţea Neagră, se descoperă conotaţii din ce în ce mai nebănuite a doar câteva pagini ale unor proiecte de lege. Trebuie recunoscut: autorii acestor texte au experienţă în redactarea de legi, ştiu valoarea unei simple virgule puse într-un act normativ. Modificările operate la Codul penal nu pot fi explicate în câteva cuvinte. 

Ce se poate spune despre incriminarea insultei şi calomniei, o chestiune în legătură cu care instanţele judecătoreşti şi Curtea Constituţională s-au pronunţat de atâtea ori în sensuri diametral opuse? Numai o persoană care cunoaşte cum funcţionează sistemul judiciar românesc în profunzime este capabilă să conceapă norme care să îl paralizeze. 

În vara anului 2012, scenariul a fost pus la punct cu aceaşi fineţe juridică, de către persoane care cunosc foarte bine cum funcţionează un stat, care sunt punctele nevralgice şi cum pot fi acestea anihilate. Toate aceste constructe mentale sunt perfecte în teorie dar se lovesc, după cum observăm, de bariere în practică. Cei care le concep - şi probabil nu se vor opri aici, următarea bătălie va fi reluarea dezbaterilor pe revizuirea Constituţiei - ignoră însă mai multe aspecte. 

Pregătirea profesională pe care au parcurs-o, experienţa practică, multiplele mandate de parlamentar nu ajută la înţelegerea felului în care funcţionează astăzi mecanismele statului de drept într-un stat care este obligat să îşi respecte apartenenţa la Uniunea Europeană şi angajamentele internaţionale. Ceea ce nu se înţelege deloc poate fi sintetizat în felul următor :

-          Parlamentul este limitat în atribuţii, nu mai este Parlamentul din secolul XIX care putea vota orice, în afară de a transforma un bărbat în femeie. Parlamentul nu este utopica «autoritate legislativă supremă», cum cred autorii proiectului de revizuire a Constituţiei. Parlamentul este un for de dezbateri, cu atribuţii legislative care poate adopta norme dacă acestea sunt conforme cu Constituţia, potrivit unor proceduri clare şi cu respectarea acquis-ului UE. Aproximativ 80 % din legislaţia pe care o adoptă azi Parlamentele în state membre UE sunt de fapt norme de aplicare ale unor norme europene, doar 20 % mai reprezintă legislaţie proprie, în domenii în care competenţele UE nu sunt atât de pronunţate. Ordinea de zi a unei dezbateri parlamentare într-o ţară care respectă mecanismele statului de drept nu are nimic spectaculos;

-          Orice norme care afectează regimul instituţiilor statului de drept, aşa cum acestea sunt enumerate şi analizate în rapoartele succesive MCV, deci nu numai cele care intră în categoria instituţiilor puterii judecătoreşti, trebuie să corespundă evoluţiei previzibile agreate de autorităţile române în cadrul discuţiilor cu Comisia Europeană. Pentru a da un exemplu foarte simplu: nu poţi modifica în 2013 Codul penal care urmează să intre în vigoare în 2014, din moment ce iniţial exista angajamentul că acest Cod penal va fi singurul instrument aplicabil, iar conţinutul său a fost discutat şi agreat ;

-          Prin Constituţie, statul român s-a obligat să respecte cu bună credinţă obligaţiile din tratatele internaţionale. Atunci când votează o normă, Parlamentul are obligaţia să verifice dacă aceasta corespunde cu tratatele internaţionale. Aşa cum arată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în motivaţia pe care a înaintat-o Curţii Constituţionale în legătură cu modificările Codului penal, acestea încalcă Convenţia penală privind corupţia a Consiliului Europei şi Convenţia împotriva corupţiei a ONU. Încălcarea unui tratat internaţional la care România este parte constituie motiv de neconstituţionalitate, prin urmare Parlamentul este obligat să respecte şi aceste constrângeri ;

-          Regulile de procedură sunt la fel de importante ca şi cele privind fondul unei reglementări. Nu poţi să forţezi regulamentele de funcţionare a celor două Camere, mergând până la neaplicarea lor şi acest fapt să rămână nesancţionat. Faptul că prin deciziile sale Curtea Constituţională are tentaţia de a nu se exprima pe marginea a tot ceea ce ţine de procedura parlamentară, nu înseamnă că regulile de procedură pot fi încălcate fără nicio sancţiune. Nerespectarea procedurilor de adoptare duce la legi viciate care nu pot fi aplicate ulterior. Ele îndeplinesc doar standardul de legalitate, nu şi cel de legitimitate ;

-          România a acceptat, prin Tratatul de aderare la UE şi, ulterior, prin instituirea MCV, să cedeze UE o parte din exercitarea suveranităţii sale în materia instituţiilor statului de drept, care nu se limitează la instituţiile specifice puterii judecătoreşti. Ne place sau nu, noi am semnat acest angajament. Vrem să ne dezicem, o putem face dar în acest fel se încalcă Tratatul de aderare şi, pentru a păstra o minimă logică instituţională, ar trebui mai întâi să anunţăm retragerea din calitatea de stat membru UE (Tratatul de la Lisabona permite retragerea voluntară) apoi putem face ce dorim legat de instituţiile statului de drept. Altfel spus, înainte de a modifica Codul penal într-un sens care favorizează corupţia, trebuie să anunţăm că vrem retragerea din UE şi să ne retragem înainte ca Parlamentul să voteze aceste modificări ;

-          Statul de drept este caracterizat prin previzibilitate. Nu au loc schimbări peste noapte, orice măsură este supusă dezbaterii publice şi se aplică după o lungă perioadă de timp în care este discutată şi agreată într-un final. Opusul statului de drept este statul poliţienesc, ordonat dar imprevizibil penru cetăţeni prin definiţie, în care deciziile se iau rapid, fără consultare, iar normele se modifică des. Într-un stat poliţienesc poţi fi arestat noaptea fără motiv, la fel cum tot noaptea poţi schimba forma de guvernământ (trecerea de la monarhie la republică în România anilor 1947 - 1948) sau pot fi adoptate legi.

Cei care nu înţeleg cum funcţionează statul de drept nu pot pricepe nici reacţia ambasadelor statelor membre UE, a Ambasadei SUA, a Comisiei Europene. Toate aceste instituţii au contribuit la reforma statului de drept cu resurse financiare importante. Aceste resurse provin din taxele şi impozitele cetăţenilor care au dreptul să fie intrigaţi văzând cum munca lor se risipeşte, din moment ce măsuri de combatere a corupţiei se transformă în măsuri dintr-o dată în măsuri de încurajare a corupţiei. Nu vrem să fim criticaţi de ambasade? Renunţăm atunci la orice formă de asistenţă financiară din partea lor. Când vom reuşi să asigurăm funcţionarea eficientă a instituţiilor statului de drept exclusiv de la bugetul de stat, vom putea transmite mesajul că nu ne interesează. Nici chiar atunci nu o putem face, deoarece trebuie să existe o formă de minimă curtoazie faţă de cei care au ajutat la reforma instituţiilor. Încă ceva important: ambasadele nu se informează din întâlniri protocolare cu ministrul de externe, ci au propriile surse de informaţii, citesc presa, organizează întâlniri cu lideri de opinie şi iau parte la dezbateri. 

Desigur, într-un stat autoritar, ambasadele se adresează mai întâi autorităţilor, deoarece au la îndemână posibilităţi de informare limitate. Nici în acest caz nu se apelează la ministrul de externe ca la o veritabilă bocca della verita, ci şi altor decidenţi în politica externă. Ambasadorii sunt acreditaţi pe lângă şeful statului, nu pe lângă vreun ministru sau altul.

Atunci când vom înţelege sensul acestui mic manual de întrebuinţare a statului de drept, probabil că tentaţia de a încălca regulile care îl definesc nu va mai fi atât de mare. Este poate frustrant să afli, în calitate de parlamentar, că ai depus atâtea eforturi financiare pentru ca să nu poţi legifera orice şi în niciun caz în favoarea interesului personal. Este trist dar, din păcate pentru cei care nu cunosc cum funcţionează statul de drept, adevărat. Frustrare maximă.