O ţară în care urmaşul marelui senior ţărănist Corneliu Coposu, devenit între timp liberal, este propus şi susţinut ca să devină Avocat al Poporului de către pesedişti, deci fix de către cei care erau nu de mult duşmanii săi de moarte, o ţară în  care, de teama ca, până în noiembrie, să nu ajungă victima unor „înscenări şi montaje”, premierul se baricadează într-un birou al Ministerului Apărării Naţionale, ca să fie păzit „în regim de unitate militară”, o ţară unde şeful statului îşi poartă răfuielile personale pe un post naţional de televiziune, într-o ţară în care avem cea mai mare densitate de comentatori pe metru pătrat de blogosferă, specializaţi în materie de orice, într-o asemenea ţară străbătută de o hărmăluială fără sfârşit cine mai poate pricepe ceva din politică?
Mai mult, la un test simplu, noţiunea cu pricina se va asocia instantaneu în minţile unor eventuali repondenţi cu minciuna, corupţia, hoţia şi lipsa de caracter.
Pe acest fundal grotesc, România a intrat în febra alegerilor pentru europarlamentare. Miza proximă a acestora nu pare a fi însă reprezentarea ţării în forul european pe un anumit palier doctrinar, de unde  să i se reprezinte interesele economice, culturale ori strategice, ci mai degrabă ghicirea în bobi a tendinţelor de vot la următoarele alegeri interne. De altfel, sunt convins că, dacă Mircea Diaconu n-ar fi iscat scandalul cu demisia sa din PNL şi iureşul pe cont propriu cu strângerea de semnături, românii care s-ar fi urnit la urne nu s-ar fi interesat de fel cam cum stau lucrurile prin PE şi ar fi votat la fel de umoral şi la plesneală, cum au făcut-o de atâtea ori. 
Acelaşi vârtej m-a făcut şi pe mine să-mi arunc un ochi pe lista independenţilor care visează la fotoliile de parlamentari europeni. Un avocat din Texas, care a făcut revoluţia la Arad. Un inginer şi afacerist, care scoate o publicaţie pentru românii din străinătate. Un actor, fost ministru al Culturii. Un neurochirurg, care are o agenţie de turism şi o televiziune online. Un fost pompier. Un fost consilier al primarului Băsescu. Un chirurg, care locuieşte în Germania. Un cercetător, care locuieşte în SUA. Un altul, despre care nu se ştie decât că a vrut să fie preşedinte, în 2009. O fostă campioană mondială şi europeană la gimnastică. Un regizor făţos, „tată a nouă copii”, care luptă pentru „familia naturală”.
Lăsând de o parte caracterul pestriţ şi quasianonim al acestui pomelnic, nu pot să nu uit totuşi că fiecare dintre ei a fost propulsat în competiţie de susţinerea olografă a cel puţin 100.000 de cetăţeni. Şi nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva românii chiar îi vor vota. Dacă asta se va întâmpla, nu-mi pasă de ce anume vor profeţi diverse casandre despre viitoarele alegeri prezidenţiale sau parlamentare. Fiindcă gestul ar semnaliza acut şi răspicat în cu totul în altă parte. Ar fi indicatorul foarte clar că românii au ajuns să aleagă din disperare, că nu mai vor să fie trataţi ca o turmă, că-şi investesc încrederea în persoane reale, nu în liste vagi, sperând ca o prezumtivă bunăstare să li se întoarcă la fel de personalizat precum au votat.

Şi, nu în ultimul rând, că s-au săturat până peste cap de politică!

Oricât de excentrică ar părea această ipoteză, pe fond ar transmite mesajul unei tânjiri către normalitate.