Nu, nu m-a uimit defel că Adevărul scoate o carte se pare negaţionistă. Soldaţii aceştia pompoşi sunt denumiţi eroii neamului peste tot. Nu contează că ei s-au apropiat de Germania nazistă, că datorită lor muriseră concetăţeni ai noştri, se găsesc mereu istorici care să încerce să demonstreze contrariul.

Nu m-a uimit nici pentru că văd acum uitîndu-mă în jur cum creşte agresivitatea, nepăsarea a unui om faţă de celălalt. Sărmanii oameni care sunt nevoiţi să-şi părăsească ţara lor sunt numiţi „viermi” şi „laşi”, marii creştini cu crucea în gît, în vorbe şi în gesturi devin monştri care latră dacă văd un om nenorocit.

Nu m-a uimit nici pentru că inclusiv mulţi oameni inteligenţi au nevoie de duşmani. Lor, multora dintre ei nu le e de ajuns să formuleze critici absolut pertinente împotriva political correctness, ei trebuie musai să-l adore pe Antonescu, de pildă. Şi dacă nu-l urăşti pe cel de stînga, trebuie musai să fii dracul împieliţat.

Trăim între extreme. Nu vrem să găsim raţiunea şi normalitatea: vrem să găsim locul unde avem dreptate mereu. Nu căutăm dialogul şi discuţia, ci monologul şi cuvîntarea. 

În contextul pe care am încercat să-l desenez, este cît se poate de evident că o monografie despre Soldatul Nepereche trebuie să apară numaidecît.