Dezvăluirile despre felul în care o firmă de avocatură pe nume Mossack Fonseca a „ajutat” pe mulţi dintre puternicii lumii, potentaţi financiar, prezenţi pe primele 100 de locuri în topul Forbes, dar şi lideri politici cu anvergură naţională, implicaţi în mari jocuri de putere la nivel internaţional, să îşi protejeze, prin proceduri la limita legalităţii, banii, să îşi maximalizeze profiturile, să nu plătească impozite în conformitate cu legislaţia fiscală din ţările în care trăiesc şi pe care unii le şi conduc, la vedere sau în spatele uşilor închise, sunt doar la început.

La fel cum la început se află şi seria demisiilor la nivel înalt pe care cetăţenii ţărilor ai căror lideri sunt implicaţi în afacerea cu pricina, o afacere care se pare că va depăşi prin magnitudine scandalul Wikileaks, sunt îndreptăţiţi să le ceară celor care lor le-au cerut sacrificii, le-au impus reglementări drastice, în vreme ce conturile proprii sporeau aiuritor.

E deja în afara oricărui dubiu că limpezirile, clarificările ca şi demisiile vor fi mai uşor de obţinut în ţările cu regimuri şi conduite politice democratice, în vreme ce embargoul informaţional pus de regimuri autoritariste, precum cele de la Moscova sau Beijing, un loc unde, după bunul obicei comunist, presa a primit interdicţie de a vorbi despre Panama Papers, va temporiza aflarea adevărului.

Impactul avut în România de acest megascandal financiar, cu deja cunoscute implicaţii politice e, deocamdată, destul de puţin pronunţat. Opinia publică din ţară nu se arată a fi din cale afară de interesată de afacere, imunizarea societăţii noastre la scandalurile de corupţie ce au marcat mai fiecare ciclu politic din istoria ţării şi cvasi-totalitatea potentaţilor politici şi financiari în ultimii 26 de ani spunându-şi, probabil, şi în acest fel cuvântul.

La urma urmei, nici informaţii despre ramificaţiile în România nu avem prea multe, majoritatea ştirilor pe această temă fiind amestecate, câteodată neprofesionist, alteori suspect, cu tot felul de detalii interesante despre investigaţii ale DIICOT, dar şi cu pretinse alte dezvăluiri marcate de un căutat senzaţionalism. Dezvăluiri făcute în ultimele şapte-zece zile, deci chiar înainte de declanşarea scandalului Panama Papers, de personalităţi mai mult sau mai puţin credibile din România. Aşa cum sunt ministrul Achim Irimescu sau economistul Lucian Isar. Indivizi care, după ce au aruncat pe piaţă date greu verificabile, fie că le-au retractat, declarând cu seninătate că au recurs în vorbele lor doar la simple metafore, fie nu au mai revenit cu nici un fel de alte precizări. Informaţiile reale se diluează drastic prin contaminarea cu speculaţii ciudate, debile, multe interesate politic, făcute de organisme de presă marginale, nu întotdeauna înzestrate cu cea mai mare credibilitate. Presupunerile se suprapun cu aşa-zise informaţii obţinute „pe surse”, care surse fiind, rămân, desigur, ascunse, protejate, anonime, obscure.

Prin studiouri de televiziune se perindă comentatori de diverse calibre, unii posedând titluri universitare impresionante. Titluri devenite apanajul unor oameni care azi lucrează pe la tot felul de instituţii de învăţământ superior intim legate de serviciile secrete, cetăţeni despre care ştim foarte bine că, înainte de 22 decembrie 1989, au avut grade militare în Securitate, indivizi despre care putem bănui că ar funcţiona în continuare şi în noile servicii, în calitate de ofiţeri acoperiţi. Având, în principal misiuni, ce ţin de dezinformare. Apariţiile acestora lasă impresia a avea rol preventiv, liniştitor, sarcina pe care respectivii se străduiesc să o ducă la îndeplinire fiind aceea de a ne calma eventualele îngrijorări.  

Ştim deocamdată că un număr de aproximativ 100 de afacerişti români sau de origine română ar fi recurs la serviciile firmei Mossack Fonseca. Contactaţi telefonic de felurite organe de presă, îndeosebi de posturile de televiziune comerciale, numele grele care au fost dispuse să vorbească au subliniat cu destulă seninătate că, la urma urmei, nu au făcut nimic ilegal. Adăugând că nu sunt nici primii, nici ultimii oameni cu bani din România sau cu nume româneşti care au înfiinţat şi dezvoltat firme al căror sediu social se află în afara graniţelor ţării, că a mai făcut-o şi răposatul, nu ştiu dacă neapărat şi regretatul Dinu Patriciu cu Rompetrolul lui înregistrat în Olanda, dar şi alţii asemenea lui.

Atâta doar că mai toate numele românilor implicaţi în Panama Papers aparţin unor personalităţi, hai să le spunem în continuare astfel,  mai mult decât controversate. Personalităţi care au avut ori au încercat să desfăşoare impresionante contracte, cu multe, cu foarte multe zerouri, cu Statul român. Contracte care le-au adus ori doar urmau să le aducă profituri ameţitoare. În momentul în care respectivele contracte erau de actualitate, în desfăşurare ori pe punctul de a fi încheiate, fie organisme ale societăţii civile, fie organe de presă au evidenţiat legături mai mult decât primejdioase dintre afacerişti şi vârfuri ale politicii româneşti. Cel mai la îndemână exemplu fiind reprezentat de afacerea Roşia Montana în care e implicat până în gât dl. Vasile Frank Timiş. Iar dacă ne reamintim că în afacerea cu pricina unii politicieni de top din România, o parte dintre ei cu sarcini de decizie guvernamentală, au avut atitudini mai mult decât ezitante, marcate de ambiguitate, nu e defel exclus ca săptămânile ce vor urma să aducă informaţii de pe urma cărora afacerea Panama Papers să devină mult mai interesantă şi în ţara noastră