Aşa că voi intelectualiza rece asupra a două puncte din Declaraţia de la Bucureşti care a scos în stradă sâmbătă 3.000 de oameni cu valori şi aspiraţii diferite.

Sper să rămânem tot atîţia anul viitor pentru a pune presiune pe clasa politică pentru schimbarea legii partidelor politice şi a codului electoral. Mărturisesc că alegerile europarlamentare şi prezidenţiale de anul viitor mi se par irelevante în marea schemă a lucrurilor şi că adevărata miza, în opinia mea, este eliminarea monopolului actualelor partide asupra politicii. E clar că strada nu semnalează agregarea la nivelul societăţii a unei mase critice împotriva status-quoului şi că remarca pe Facebook a unei profesoare de semiotica - pe care nu o numesc pentru că nu am permisiunea ei –este adevărată: „drepturile sunt idei până nu sunt foame". Aşa că jocurile pentru 2014 vor fi făcute, cel mai probabil, în sistem şi doar un miracol va da peste cap planurile de culise. Iar în miracole nu cred. Am estimat greşit că schimbarea se va produce rapid din mijlocul a 10 000 de oameni pentru că mulţimea, indiferent de proporţii, are acest defect, te face să te simţi mai puternic decât eşti în realitate datorită unei suprasecreţii de adrenalină.

Mai importantă pentru primenirea clasei politice decât reforma sistemului electoral - cel majoritar sau uninominal a demonstrat cu vârf şi îndesat că nu e potrivit societăţii noastre -  este a asocierii şi participării politice, aşa cum am arătat într-un raport publicat aici. Sistemul politic românesc a evoluat de la unul deschis, cu condiţii minime de participare la alegeri şi de acces în Parlament pentru partide, alianţe, coaliţii, organizaţii ale minoritaţilor şi candidaţi independenţi, spre unul dintre cele mai restrictive din Uniunea Europeană. Dacă în  ţări precum Austria, Danemarca, Olanda sau Suedia, o singură persoană poate înfiinţa un partid politic, în Romania este nevoie de 25.000 de cetăţeni cu drept de vot. Iar legea electorală din România conţine toate cele trei tipuri de restricţii suplimentare aplicate, pe lângă cele universale (vârstă, rezidenţă, cetăţenie, interzicerea unor drepturi electorale prin sentinţă judecatorească): listă de semnături, cauţiune electorală şi prag de 5%, atât pentru candidaţii partidelor cât şi pentru cei independenţi. Nu doar strada cere reducerea numărului de restricţii şi îmblânzirea acestora, ci şi OSCE şi comisia de la Veneţia pentru consolidarea democraţiei.

Cred în continuare că am întrezărit în toamna lui 2013 schimbarea, în Piaţa Universităţii şi pe străzile Bucureştiului, una pozitivă care va produce consecinţe şi în societatea civilă şi în politică. Nu mi-am pierdut speranţa, ci doar convingerea exprimată sub imperiul emoţiei că ea se va petrece într-un timp mai scurt. În 2014 văd posibilă însă o schimbare mică dar importantă: modificarea legii partidelor politice şi a codului electoral în aşa fel încât să intre în politică din ce în ce mai mulţi oameni noi, nepervertiţi de cultura organizaţională specifică partidelor româneşti care presupune adoraţia necondiţionată a liderului şi  linguşeala în schimbul unei sinecuri şi permite unor power makers precum serviciile şi afacerile să facă jocurile în organizaţie şi în guvernare. Dar pentru aceasta e nevoie de o presiune la fel de îndelungată, consecventă şi hotărâtă ca pentru Roşia Montana. Partidele politice vor ţine cu ghearele de monopol.