Aşa, de pildă, în 2016, cînd media europeană de absorbţie era 1% şi în România era 0,5%, pesediştii leşinau demonstrativ că e ceva cu zero. Atunci eram la 0,5% de media europeană. Trei ani, trei prim-miniştri şi o grămadă de miniştri mai tîrziu, media europeană este la 35% şi noi avem 32%. Deci sîntem la 3% sub media europeană. Evident, aş putea să insist pe distanţa faţă de media europeană aşa cum pesediştii insistă pe acest 32% şi îl prezintă ca fiind un fel de buricul pămîntului al politicii de coeziune galactică. Aşa e cînd te joci cu procente.
 
Discuţia despre absorbţie e un fel de nechezol pentru o dezbatere naţională care ne lipseşte: cum punem fondurile europene la treabă ca să facem o ţară ca afară?
 
Sub procente statistice de absorbţie se ascunde o realitate urît mirositoare. Ţineţi minte că aici aţi citit prima dată chestia asta: în următorii ani, distanţa faţă de media europeană va creşte în fiecare an. Aceste 32% ascund o gaură. Mare parte din banii europeni consumaţi în bugetul 2014-2020 sînt de fapt banii pe care am fost incapabili să-i consumăm în bugetul 2007-2013.
Discuţia despre absorbţie e un fel de nechezol pentru o dezbatere naţională care ne lipseşte: cum punem fondurile europene la treabă ca să facem o ţară ca afară?
Cum? Simplu! Ca să salvăm nişte bani ca şi pierduţi în proiecte în-tîrziate data trecută, am negociat cu Comisia Europeană să mutăm finalizarea acestor proiecte în bugetul următor. Adică acesta curent. Aşa am trecut nişte proiecte de pe un buget pe altul. În păsăreasca de fonduri europene acestea se numesc „proiecte fazate“. Deci dacă guvernele PSD-ALDE au moştenit nişte proiecte deja începute pe care am încasat bani, evident au făcut ceva absorbţie. La fel de evident, aceste proiecte se cam termină acum. Ce urmează? Avem altele?
 
Răspunsul este nu. Urmează o ţeavă goală de proiecte. Aşa cum v-am spus data trecută, PSD a desfiinţat departamentul de dezvoltare proiecte pe care-l făcusem cînd am fost ministru la MFE. Capacitatea ministerelor şi a companiilor naţionale de a dezvolta proiecte este tot redusă. Mihai Tudose, cînd era premier, a preluat o idee bună de la tehnocraţi şi a semnat un acord cu Banca Mondială căreia i-a încredinţat o parte din dezvoltarea de proiecte. Era şi asta o soluţie alternativă, folosită de Vlad Voiculescu în 2016 pentru a dezvolta proiecte pentru spitalele regionale. După ce Dragnea l-a dat jos pe Tudose, Viorica Dăncilă a renunţat la memorandumul cu Banca, pe motiv că nu vin străinii să ne zică nouă ce şi cum. Mai ales că vorbesc engleză şi ei îi e greu să urmărească. Deci terminăm fazatele şi apoi… rata de absorbţie va fi un scandal din ce în ce mai mare de acum pînă în 2020 (2023, de fapt). Aşa cum a fost şi data trecută. MFE a apărut ca minister prin 2013 tocmai ca să dregem cumva problema asta. Şi iată că…
 
Această parte prost rujată a viitorului a lipsit cu totul de la audieri. Dar a lipsit şi viitorul pe care ar trebui să ni-l construim singuri. Adică a lipsit marea dezbatere naţională despre cum va cheltui România cele peste 30 miliarde de euro pe care le va primi de la UE în bugetul 2020-2027.

 
Această mare dezbatere naţională, lansată împreună de preşedintele Klaus Iohannis şi de premierul Viorica Dăncilă, a adus pînă acum la aceeaşi masă participanţi pricepuţi din mediul guvernamental, de la partidele politice, de la ONG-uri, din think-tank-uri, Academie, sindicate, patronate. S-au tras concluzii pertinente despre lucrurile care au mers şi mai ales despre cele care nu au mers legat de cum a cheltuit România 35 miliarde de euro în primul buget european (fără a include subvenţiile agricole) şi încă nişte miliarde bune în bugetul curent, astfel încît să avem o idee clară, asumată politic şi susţinută pe dovezi despre ce vom face cu următoarele miliarde.
 
Evident că glumesc.
 
Marea dezbatere naţională legată de viitorul Acord de Parteneriat între România şi Comisia Europeană nu e deloc mare, nu e deloc dezbatere şi nu e nici naţională. Ministerul Fondurilor Europene a lansat-o, aşa, cam pe sub radar. Patronajul este asigurat de o doamnă care ba e secretar de stat, ba e directoare supremă, ba e ministru delegat. Totuşi, de ce organizează MFE marea dezbatere naţională? S-a decis undeva că a făcut o treabă fabuloasă pînă acum? Nu ar trebui ca Preşedinţia sau prim-ministrul să patroneze discuţia asta şi MFE să fie participant la discuţii, să pună datele pe masă, dar să stea frumos într-un colţ?
 
Şi, în definitiv, pare uşor absurd: de ce facem o mare dezbatere dacă nu prea sîntem interesaţi de ea? Este simplu. Aşa ne obligă regulamentul european. Există un articol în regulamentul trecut şi va exista şi în regulamentul pe care acum îl dezbatem în Parlamentul European prin care statul membru este obligat să organizeze consultări şi grupuri de lucru cu organizaţii relevante în care să se discute bazat pe cifre etc.
 
Ca să bifăm această consultare, ne organizăm cum am zis mai sus. De fapt, Ministerul Fondurilor Europene manifestă şi el – şi nu e deloc o excepţie în administraţia din România – o tendinţă extremă spre mandarinat. Mandarinii erau acei experţi care conduceau imperiul chinez, oameni care dădeau nişte examene cumplit de grele ca să intre în sistem şi care nu se schimbau indiferent de împărat. Bine, e o comparaţie nedreaptă pentru mandarini; la noi intrarea e mult mai uşoară şi mai pe pile.
Marea dezbatere naţională legată de viitorul Acord de Parteneriat între România şi Comisia Europeană nu e deloc mare, nu e deloc dezbatere şi nu e nici naţională. 
 
Un exemplu extrem al mandarinizării este chiar fondul pentru sporul de fonduri europene – şi tare vreau să văd dezbaterea organizată de MFE despre subiect. Acum mulţi ani se punea problema să-i răsplătim cumva pe funcţionarii performanţi care dezvoltă România cu fonduri europene. Astfel, am dat o lege prin care se putea acorda un spor maxim la salariu de 75%. A se observa cuvintele „se putea“ şi „maxim“.
 
Chestia asta a mers cît a mers, cîtă vreme sporul se acorda din bugetul naţional. Era o veşnică luptă între şefii de instituţii şi Ministerul Finanţelor să acorde sporuri la cît mai mulţi oameni. La un moment dat, lui Orlando-îmi plac curvele-Teodorovici, cînd era ministru al Fondurilor Europene, i-a venit o idee: hai să dăm sporul de fonduri europene din… fonduri europene. Din acel moment, Ministerul de Finanţe nu a mai fost lupul paznic la buget pentru sporul de fonduri, că doar nu dădea de la el. Aşa că sporul de fonduri a devenit un fel de molimă în sistem: îl ia toată lumea. Nu doar toată lumea care lucrează la MFE, ci toată lumea din toate instituţiile care au cît de cît legătură cu fonduri europene. La nivel maxim.
 
Un alt subiect care a lipsit din audieri a fost cel legat de sistem în sine. E şi megacentralizat, şi fracturat în acelaşi timp (sînt trei ministere care gestionează fondurile europene, Agricultura + Dezvoltarea + MFE, şi fiecare are verticala sa a puterii, paralele). În acelaşi timp, sistemul e şi lipsit de responsabilitate, şi obsedat de control – şi toate se sparg în capul beneficiarilor, de unde tonele de hîrtii cu care se acoperă toată lumea. Deşi am creat acest sistem urieşesc ca să creştem absorbţia, o dăm iar în bară.
 
Soluţia e regionalizarea pe bune şi unificarea sistemelor paralele (ADR-urile să devină Autorităţi de Management şi să se ocupe de proiecte multifond). Apoi, putem face intermediere de fonduri europene prin actori privaţi sau cvasi-publici: bănci, ONG-uri, organizaţii de ramură. În loc să dezvoltăm o nouă ramificaţie de birocraţie de stat pentru orice program temporar. Cum ar fi? Ar fi simplu şi regulamentele europene o permit, dar mereu am ales cel mai centralizat şi cel mai birocratic mod de organizare.



Colegii mei parlamentari USR membri în Comisia de Afaceri Europene, Dan Barna, Iulian Bulai şi Cristina Prună, au încercat să ridice astfel de probleme în timpul audierilor, dar ceilalţi participanţi, inclusiv ministrul desemnat, s-au făcut că nu pricep sau că nu e important. De pildă, la o întrebare despre sporul de fonduri europene, ministrul desemnat a răspuns că el nu ştie să fie probleme cu plata acestui spor. Acum se poate înţelege că domnul ministru nu a înţeles întrebarea, dar cum îl ştiu drept un om versat şi bun cunoscător al sistemului, îmi permit să rîd în barbă.
 
Acum, stimaţi cititori, ştiu că atunci cînd e vorba de fonduri europene lumea intră în acronime complicate şi păsărească tehnică, dar m-am străduit să discut problemele uman şi logic, pentru că eu chiar cred că merităm, ca cetăţeni europeni, o discuţie serioasă despre cum dezvoltăm România. Sîntem foarte aproape de a rata încă o dată să ne dezvoltăm serios cu fonduri europene. Pentru că despre asta este discuţia, nu despre acronime şi sporuri.
 
***
 
Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianţei USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.

Articolul a fost publicat în Dilema Veche în cadrul rubricii "O ţară ca afară". Puteţi comenta şi pe site-ul revistei, dilemaveche.ro