De mic copil m-a obsedat această întrebare: cum a fost posibil? Am scris ulterior o carte despre asta, la capătul a zece ani de cercetare la Stanford, Harvard şi Banca Mondială. Am înţeles pe deplin că nu a căzut niciodată comunismul în România.

România, singura Revoluţie cu sânge. România, singura tranziţie eşuată din întreaga regiune. România, singura ţară unde au rămas la putere neocomuniştii, deghizaţi în reformatori. România a ales noul PCR în locul partidelor istorice – PNL şi PNŢCD, singurele care aveau legitimitatea morală de a reconstrui ţara şi de a tăia de la rădăcină tot răul făcut de-a lungul a patru decenii şi jumătate, lungi, cenuşii şi apăsătoare.

Aşadar România n-a scăpat niciodată din menghina comunismului, în diversele sale forme şi transformări. Dar sub regimul PSDragnea suntem mai aproape ca oricând în istoria recentă de paradigma epocii de tristă amintire. Lupta pentru România de azi este despre aceste două dimensiuni fundamentale: democraţie-capitalism vs. dictatură-comunism şi, în strânsă legătură, Vest vs. Est.

Ce înseamnă comunismul în anul de glorie 2019? Doar cinci repere, la foc automat:

1. Stat tot mai mare, tot mai corupt şi tot mai prost. Mai ales la nivel central, suntem copleşiţi de mii de demnitari cu şoferi, secretare şi, desigur, pensii speciale. Suntem şi noi în topul european la ceva: avem 27 de ministere, peste 130 de secretari de stat (de 8 ori mai mulţi ca în Franţa) şi un parlament care încalcă în continuare voinţa poporului cu 465 de parlamentari (faţă de 300 cât au votat românii într-un referendum validat). La Bucureşti ne-am „pricopsit“ cu 22 de companii ale primăriei. La parcări stau de pomană zeci de funcţionari (vezi zona Bd. Aviatorilor), numai buni de lipit afişe şi de strâns semnături pentru PSD în timpul liber. Iar ultima trăsnaie a lui Dragnea este reţeaua „aprozarul“. Grăit-a el: „De ce să nu refacem reţeaua de aprozare în România? Nu e comunism. Nu e o ruşine naţională ca producătorii să nu îşi vândă produsele în magazine?“ E fix comunism, piaţa şi preţuri reglementate şi „tătucul“ care le ştie pe toate.

2. O armată de funcţionari aduşi pe sistemul PCR şi plătiţi tot mai bine. PCR: pile, cunoştinţe, relaţii. Acelaşi sistem. Cei mai mulţi habar nu au ce fac şi-atunci se acoperă de hârtii, ca să scape de orice răspundere (cu excepţii notabile, dar puţine). Doar pentru cunoscători: s-au simplificat sau s-au complicat ghidurile beneficiarilor de fonduri europene în 2014-2020 vs. 2007-2013? În mod cert acum se cer şi mai multe hârtii, fără nicio noimă, deşi tendinţa la nivel european şi nevoia disperată la nivelul României era de simplificare a birocraţiei. Cine răspunde? Nimeni. Timpul trece, leafa merge, la ora 17 cel târziu rupem uşa. Nu există evaluări pe bune, nu există indicatori de performanţă, nu există o politică de management al resurselor umane (recrutare, promovare, motivare). Sub PSD, salariul mediu la stat e mai mult decât dublu faţă de cel de la privat, iar diferenţa dintre stat şi privat a crescut de mai bine de trei ori (de la 427 lei în 2016 la 1285 lei în 2018).

3. Stat abuziv cu cetăţenii săi, care îngenunchează iniţiativa privată şi pedepseşte orice faptă bună prin amenzi şi controale. A se vedea exemplul lui Ştefan Mandachi cu al său prim metru de autostradă din Moldova. Când e vorba de micii întreprinzători, statul se repede asupra lor (prin ANAF şi nu numai) cu ochii injectaţi de sânge: „Bani vrem!“ Când vine însă vorba să se modernizeze şi să închidă gaura de peste 6 miliarde de euro anual din colectarea deficitară de TVA. Dacă am fi măcar ca vecinii bulgari, am strânge vreo 3,8 miliarde euro, cât un Comarnic-Braşov (de fapt peste), în fiecare an, vorba lui Ionuţ Dumitru. În pur stil comunist, ai lor pot să-şi facă de cap, pe când oamenii oneşti şi suficient de nebuni să facă afaceri în România sunt faultaţi la fiecare pas. În plus, infama OUG 114 pedepseşte prin suprataxare fix sectoarele economice productive (energie, financiar-bancar, telecom etc.). Ne mai miră că sunt peste 7800 de firme româneşti înregistrate la Ruse, peste graniţă, de la începutul acestui an?! Cum zice şi CNIPMMR, bulgarii au acelaşi cod fiscal de 12 ani. De ce să mai rămână un antreprenor în ţara asta numită România? Din patriotism?!

4. Un stat mincinos, care falsifică statisticile şi datele ca să dea bine. Mai ţineţi minte cum era cu „cincinalul în patru ani“? Nu suntem prea departe de asta, cu diferenţa că pe atunci mai rămâneau în urmă nişte investiţii. Cum se explică altfel faptul că în decembrie 2018 deficitul a fost de numai 1,3 miliarde lei pe când cu un an înainte (şi în mod tradiţional având în vedere cheltuielile mari din decembrie) a fost de 14 miliarde lei?! Adică de zece ori mai mic în 2018 vs. 2017. E doar o combinaţie de doi bani prin care Vâlcov şi ai lui vor să păcălească poporul şi Uniunea Europeană: au amânat rambursările de TVA, au trecut fraudulos sume primite de la UE (de fapt, pe care speră să le primească), au amânat plata pensiilor care se plătesc prin poştă pentru ianuarie etc.

5. Lipsa ierarhiilor bazate pe muncă şi pe merit. De ce pleacă sute de mii de români din ţară? Pentru că nu văd niciun orizont aici. Faţă de „visul american“, de pildă, unde dacă munceşti ai, „coşmarul românesc“ înseamnă că poţi să fii cel mai bun şi tot degeaba. De aceea sunt atâţia români care reuşesc în Vest. Acolo nu merge pe pile sau pe şpăgi. Mai mult, după atâtea decenii de (neo)comunism există o competiţie generală nocivă în societate: fiecare e împotriva tuturor (la serviciu, în trafic, în bloc etc.) cu orgolii prosteşti şi mentalitatea tipică „să moară şi capra vecinului“. Pentru că în comunism am învăţat că reuşeşte cine „se descurcă“, nu cine este „cel mai bun“.

Concluzia este simplă: comunismul nu a murit niciodată în România. E bine-mersi – atât în guvernarea actuală, cât şi – ce trist! – între colegi de generaţie care vor o altfel de politică, dar visează la desfiinţarea proprietăţii private. Asta nici măcar la categoria glume proaste nu poate fi încadrată. Din păcate, vine la pachet cu idei creţe de tipul „ideologia nu contează“... într-o lume fără repere, orice este permis şi orice este posibil. O astfel de lume utopică au mai promis şi comuniştii şi am văzut cu toţii în ce s-a transformat. Ajunge!

Generaţia mea nu ar fi trebuit să fie încă o „generaţie de sacrificiu“. Din colegii mei de şcoală generală sau de liceu, cei mai mulţi (mai ales dintre cei mai buni) au fost alungaţi din România. Oare acesta nu este un sacrificiu? Să nu poţi să-ţi creşti copiii la tine acasă?

Dacă e să reţineţi un singur lucru din tot ceea ce am scris mai sus, reţineţi asta: JOS COMUNISMUL! E timpul, oameni buni, să scăpăm pentru totdeauna de acest coşmar odios! Lupta pentru libertate se dă în fiecare zi, iar Binele nu învinge niciodată de la sine. Brucan ne-a dat 20 de ani să ne obişnuim cu democraţia. La 30 de ani de atunci, riscăm să o pierdem din nou. Ne vedem la vot!

P.S.: O vorbă pentru nostalgici: aţi da libertatea voastră pentru fabrici şi uzine şi macarale care râd în soare? Dar a copiilor voştri?