Anul 2019 a debutat cu asediul PSD şi ALDE asupra statului de drept. Alegerile europarlamentare şi referendumul din 26 mai 2019 au tras o palmă zdravănă PSD. A doua zi, Liviu Dragnea ateriza în închisoare, pentru a ispăşi o condamnare de trei ani şi şase luni pentru corupţie.

Aceste evenimente au arătat că în România, Guvernul se agaţă de putere, iar Opoziţia se codeşte să ajungă la Guvernare. Cu toţii aşteptau alegerile prezidenţiale din 2019. PSD a început să-i arunce peste bord pe membrii găştii lui Dragnea. Călin Popescu Tăriceanu a dat să mârâie ceva, cerând nici el nu ştia ce, însă Viorica Vasilica Dăncilă i-a ars un făcăleţ peste mână, trimiţându-l în banca lui. Presupun că i-a spus ceva de DNA, de ridicarea imunităţii parlamentare, de voturile PSD, fiindcă Tăriceanu şi-a înghiţit găluşca aia cu guvernarea impotentă de parcă nu ar fi rostit-o niciodată.

Dispariţile Luizei Melencu şi a Alexandrei Măceşanu au aruncat România într-un malaxor al războiului mediatic, au aruncat machiajul neglijent al statului european de pe faţa României.

Pe lângă noi, se petrec evenimente geopolitice de importanţă mondială, iar România arată ca un stat cu instituţii eşuate... nu mai e mult şi ajunge un stat eşuat, dacă o ţine în ritmul acesta.

Opinia mea este că dacă Alexandra Măceşanu nu era nepoata lui Alexandru Cumpănaşu, o figură publică foarte cunoscută şi implicată în societatea civilă de mai mulţi ani, aceste cazuri completau cel mult ”Ştirile de la ora 5” de la Pro TV şi cam atât.

Este o anchetă în desfăşurare, mass media toacă mărunt subiectul, nu voi insista aici despre asta. Spun doar că aceste cazuri au arătat România nemachiată. Adică România cum arată ea în realitate, după ce şi-a scos rochia cu paiete a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, rămânând în straiele peticite pe care le ştim cu toţii. Adăugăm faptul că în spitalele din România se moare cu zile, nu merg aparatele de raze, computerele-tomograf, oamenii mor la Urgenţă, medicii inventează diagnostice fiindcă sunt incapabili să le găsească pe cele reale. Şcoala va începe fără manuale, cu şcoli care vor cădea pe elevi, săli de clasă din al doilea război mondial, nu mai contează dacă va începe pe 9 sau pe 15 septembrie.

A început precampania electorală, greii politicii româneşti s-au apucat de promisiuni, ostilităţile par că au încetat.

De curând, s-a încheiat vizita în Statele Unite ale Americii a Preşedintelui Klaus Iohannis. Dintre toate lucrurile, acea şapcă având inscripţia ”Make Romania Great Again” şi declaraţia Preşedintelui Donald Trump despre ”viitorul măreţ al României” au ajuns imaginea succesului vizitei oficiale a liderului român.

”România Mare” este un simbol pe care Donald Trump nu l-a ales întâmplător. În SUA nu este o problemă să ai ca secretar de stat la Externe un fost şef de servicii secrete. America, democraţie cu peste două secole şi jumătate vechime nu se fandoseşte ca România, cu aere de domnişoară nemăritată ajunsă la vârsta a treia, cu pretenţii de primadonă. Mike Pompeo a ales simbolistica evidentă. Americanii ştiu că noi avem în cap ”România Mare” şi ”viitorul strălucit”. Prezentul este vai de mama lui. Mai este o semnificaţie peste ani a ”României Mari”. Acum un secol, în 1919, când SUA au încercat să se implice în Pacea Mondială la Paris-Versailles, au sfârşit prin a nu ratifica în Congres Tratatele de Pace cu toată stăruinţa preşedintelui de atunci, Woodrow Wilson. Aşadar, încă de la început, revizionismul a primit invitaţia deschisă de a-şi face simţite efectele. Americanii ştiau că va veni o nouă confruntare şi voiau să fie pregătiţi. În 1945, SUA au câştigat o poziţie mult mai mare în Europa decât în 1919.

”România Mare” a fost un concept pe care mulţi au vrut să îl folosească, aşa ”să le ţină de cald” la şale, când vine vremea rece: Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu, Traian Băsescu etc. Donald Trump i-a arătat lui Klaus Iohannis că ştie ce ”e la tine acasă, băiete!”, cum a făcut şi Hans Klemm când s-a fotografiat cu steagul aşa zisului ”Ţinut Secuiesc”. Americanii, ca mare putere arată pisica sau ciolanul, în funcţie de interesele lor, cum o fac, de altfel şi ruşii. În general, o mare putere le arată celor mici fie pisica fie ”pohta ce-o pohtesc”. Este o veche tradiţie în politică, de aceea nu merită să o prezentăm ca ”noutate”.

Suntem la trei decenii de la momentul ”Malta 1989”, iar Donald Trump, care vizează al doilea mandat la Casa Albă, şi Vladimir Putin, ajuns la apogeul puterii, par să se pregătească de un nou moment decisiv al relaţiilor bilaterale.

Federaţia Rusă nu priveşte cu ochi buni baza de la Deveselu, aflată la câţiva kilometri de o zonă a României, oraşul Caracal, care pare zilele astea un fel de ”stat în stat”, ”formaţiune medievală” etc.

România pare azi mai aproape de Evul Mediu decât de secolul XXI: Baroni locali care subordonează structurile locale ale instituţiilor centrale, care cumpără ieftin şi vând scump, care condiţionează sprijinul reprezentat de voturi de puterea tot mai mare, deşertarea banilor publici în recipientele personale tot mai mari ale lor şi ale aliaţilor lor. Azi, Viorica Dăncilă a anunţat că o va înlocui pe Ana Birchall de la Justiţie, cu Dana Gârbovan. O nouă încercare de a câştiga timp, de a se şti că Guvernul ”lucrează”. Se pare că ”Mircea, te faci că lucrezi, arăţi că lucrezi” a lui Ion Caramitru din decembrie 1989 este o axiomă a actului politic din România ultimelor trei decenii.

Din păcate, acum, toate teleobiectivele sunt pe Caracal, deşi situaţia este la fel în toată ţara. Situaţia de la Caracal arată o imagine la scară mică a întregii structuri de stat.

Românii, în general, nu percep imperativele geopolitice ale momentului, fiindcă educaţia ultimilor treizeci de ani i-a cam privat de asta. Viaţa grea, lupta pentru supravieţuire i-au făcut să nu fie interesaţi de ce se întâmplă în lume. Nici mass-media nu îi prea ajută: vedete, scandaluri, asta se cere, asta oferă piaţa...

Românii nu se mai simt ajutaţi de instituţiile statului: umiliţi în spitale, ignoraţi de şcoală, lăsaţi la discreţia infractorilor de instituţiile publice lăsate fără puteri. Cruciada politicului împotriva serviciilor secrete şi-a atins ţinta: oamenii le consideră cumva lipsite de utilitate, deşi nu este adevărat, le consideră aliate cu politicul deşi nu este aşa. De multe ori, rapoartele serviciilor secrete ajung încuiate în fişetul unor politicieni corupţi, care folosindu-se de funcţiile publice pe care le deţin, refuză să le dea curs. Neîncrederea şi dispreţuirea serviciilor secrete înseamnă că inamicul şi-a atins ţinta: a creat o schismă internă între cetăţean şi siguranţa naţională. Evident, toţi inamicii României vor profita de asta, iar cei care vor pierde, vom fi noi, cetăţenii.

Cu câtă nonşalanţă auzi politicienii de azi, monumente de prostie, incompetenţă, cu ochii după jaf, produsul deceniilor de jaf că spun: ”Unde erau serviciile când se tăiau păduri, fabrici?” Răspunsul ar fi: erau acolo, la datorie, numai că politicienii care v-au creat pe voi, le-au tăiat ba o mână, ba un picior, ba le-au scos un ochi, ba le-au pus tot felul de chichiţe legislative. Serviciile secrete ale unei democraţii fac rapoarte şi le pun pe masa politicienilor. Politicienii care au încuiat în fişete tone de rapoarte secrete, azi râd de noi, ne sfidează şi îşi pun protejaţii analfabeţi în ministere şi instituţii centrale.

Securitatea naţională a unui stat este ameninţată şi când un inamic e la graniţele statului, dar mai ales când cetăţeanul îşi pierde încrederea în stat. Atunci, cetăţeanul este la discreţia inamicilor nevăzuţi. În cazul colapsului statului, cetăţeanul colaborează cu ocupantul şi victoria inamicului este sigură.

Românii nu mai sunt legaţi azi de România, din cauza insecurităţii sociale şi a abuzurilor. Donald Trump este în campanie electorală, Klaus Iohannis este în campanie electorală, PSD şi ALDE sunt în campanie electorală.

Donald Trump ştie ce vor românii să audă. Şi mai ştie că guvernanţii incapabili îşi ascund incapacitatea internă în spatele unor acţiuni externe. Aşa a făcut şi Ceauşescu, aşa au făcut şi alţii, nimic nu este nou sub soare.

Aşadar, România, la 23 august 2019 arată rău. Românii încă se chinuie să supravieţuiască, unii aici, alţii peste hotare.